sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Brumar

Cu palmele aspre iţi sarutam ochii
Şi nu vroiam.
Plângeam cu vântul,
în toamnă citeam
moarte.
Tu, cântec veşnic trist şi blond de ploaie,
inexpresiv,
Îţi las aminitrea înecata-n păcat,
să-mi curgă verde 
pe-obrazul tăiat
de lacrimi uscate.

joi, 18 noiembrie 2010

World, hold on !

           Paşii marcau indiferenţi pământul fără vlagă iar noaptea atârna greoi în îmbrăţişarea plumbului. Ochii îi priveau searbăd, anost. Învăţase să-şi ascundă toate zbuciumurile sub o mască de surâs exuberant pe care o purta ostentativ. Ceaţa înconjura domol conştiinţa iar raţiunea se pierdea într-o baie de întuneric. Pleoapele se zbăteau leneş pe ochii verzi. Viaţa se derula într-un haos greu de desluşit , cu o rapiditate bolnăvicioasă. Întrebările răsăreau compacte, inevitabil, fără răspuns. Silabele apăreau dureros, încât păreau un oftat înăbuşit. "Opreşte-te, ascultă, simte...Şi mâine va fi la fel, opreşte-te." Dar continuau să meargă. Cu aceeaşi iuţeală, se cufundau în absenţă. Cu o paloare albă, muşchii feţei i se crispară. Paşii se stinseră, mişcarea încetă ca într-o păpuşă cu mecanismul stricat. Avea o arsură de ger în toate încheieturile. Se intunecă. Un morman negru ca o haină de doliu îi acoperi ochii atât de violent, încât o zgudui. Lumea dispăru, ca retezată cu briciul. Singurătatea era cenuşie şi apăsătoare. Formele materiei se topiră în golul nemărginirii, spatiul însuşi se stinse în conştiinţă. Doar cerul se învârtea sub ochii ei ca o chemare neobosită care îndurerează singurătatea. [...] Apoi aşteptarea se subţiă şi timpul parcă începu iar să curgă în linie dreaptă. Silabele răsăreau dureros, încât păreau un oftat înăbuşit. "Opreşte-te, ascultă, simte...Si mâine va fi la fel, opreşte-te". Dar continuau să meargă....

duminică, 7 noiembrie 2010

Prietenia? O glumă proastă !

           Praful învăluia cu a lui durere frunzele căzute pe asfaltul murdar, iar eu citeam moartea în ochii toamnei. O fâlfâire plăpândă în aerul rece îmi respirau ochii, iar prezentul trecut se zbuciuma în tulburarea viitorului transparent. Gândurile se întrebau dacă mai au loc în mintea-mi, iar întrebările mă frământau pe banca de lemn ca într-un scaun de tortură.
[...] şi îmi înşela privirea un fluture...Era noiembrie. Ajunsesem să dezvolt singură întregi teori, explicându-mi cum proastele obiceiuri îmi afectează simţurile, în timp ce drama insectei fusese lichidată în câteva momente. Din fundul străzii se stârnise un vârtej de vânt. Trecu nebuneşte printre ramurile copacilor, revărsându-le frunzele peste capul meu, risipindu-mi şuviţele de păr, şi se pierdu prin uşile blocurilor, cutremurând tăcerea şi înfiorând pustietatea încăperilor. În mâinile îngheţate strângeam nimicul, şi-mi părea durere.
           Conştiinţa singurătaţii râvnea existenţa pură. Golul încă era nemărginit şi sufletul nu-şi găsea calea desăvârşirii. Rătăcii un răstimp parcă şi-ar fi încercat zborul spre o altă lume. Gândurile parcă se reînchegau pe cât rămânea în urma stigmatului vieţii materiale. Încet-încet, sufletul îşi recăpăta limpezimea.
[..] îmi simţeam carnea înfierbântată parcă rupându-se pe sub piele încercând să evadeze. Cu o mişcare necontrolată, m-am ridicat ca şi când m-aş fi trezit dintr-un somn fără vise. Banca de lemn suspină uşurată de povară.

P.S. Just remember, I gave a fuck when no one else cared !

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Sweet little words, made for silence not talk.

           [...] răsunetul paşilor lui era ca o bătaie de inimă a zidurilor uscaţi. Amintiri atât de vechi, încât şi în suflet imaginea lor era acoperită cu surul tremur al aţelor de păianjen. Ochii verzi, mari, cu lumini de taină, se înmuiară într-un val de lacrimi. Glasul i se topi în întunericul camerei ca o şoaptă de iubire. În mintea lui gândurile se zbăteau neputincioase, nimicindu-se unele pe altele într-un ritm haotic. În suflet însă, durerea se risipi în îmbrăţişarea albă a dragostei. Cuvintele năvăliră afară.
           Glasul lui răspândea în atmosfera caldă, o tulburare ca un parfum greu. Ea se silea să o împrăştie, schimbând necontenit subiectul şi tonul convorbirii, iritată că nu reuşeşte şi că trebuie să inspire o ameţeală pe care el o întreţine inconştient. Se ridică grăbită, privirea lui parcă îi atinse o rană deschisă. Mintea îi era înceţoşată de o confuzie obositoare, semne de întrebare fără răspuns, şi toate se roteau în jurul lui. Porni rigidă. Se opri. Cu o mişcare ţeapănă, ca într-un somn hipnotic, aprinse o ţigare. Silabele răsăreau în efortul vorbelor reliefate dureros, cum e trupul slăbit de boală. Apusul zâmbea agonizant prin ferestre. Prin buzele uşor dogorite de sărutarea cu nicotină, mărturisi, cu o calmitate agasantă. Era deja tarziu. Urmă o tăcere deasă , înţepată doar de tic-tacul ceasului. În ochii lui se chinuia o pâlpâire stinsă.
           Ridică mândră capul, apropiindu-şi puţin ploapele grele ca nişte capace de plumb, şi zâmbi prin pulberea de fum cernută în întuneric. Apoi întoarse spatele şi se îndreptă spre uşă. Silueta ei se mai profilă o clipă în deschizătura neagră.
           Lumina gălbuie îi stăruia în ochi, tot mai slabă, mai tulbure. Gândurile i se înşirară ca într-un cerc unde nimic în afară de ea nu mai putea pătrunde. Remuşcări şi păreri de rău încadrau toate frânturile de amintiri, şoptindu-i numele.O oboseală mare îi îngreuna tot corpul. Gândurile i se încurcau iar, din ce în ce mai palide. Simţi cum i se subţia conştiinţa până ce se pierdu în uşurarea agoniei apusului...