sâmbătă, 3 noiembrie 2012

living means oblivion

           Uitarea.
Obișnuiam să o descriu precum cea mai simplă formă de îngropare a sentimentelor. Un act voluntar, un mecanism ce se declanșează atunci când ești în pericol de a te pierde pe tine, de a te așterne în grotescul vieții; o dematerializare interioară a persoanei, un proces de golire al imundului acumulat ce se repetă până când nu mai rămâne nimic de lăsat în urmă. Omul rămâne absorbit de gândurile sale, până când sufletul ajunge un nud umblat de străinii care-i trec pragul. Golul se umple mai apoi cu alte amintiri, ce vor trăi în tine atâta timp cât vor putea. Nevoia de a renunța la ceea ce te definește îți sculptează de nenumărate ori personalitatea și firea. Tristețea se imprimă adânc, atât de adânc, încât ajunge până la marginile existenței individului.
Dar ea nu se uită niciodată. Nici măcar atunci când uiți să mai simți.

vineri, 12 octombrie 2012

eu sunt plecată cu lumea către zări

Aștept durerile să vină, să îmi subjuge viața toată,
Să-mi roadă chipul pân' la os, să-mi scoată cioburi din torace.
Tăiați-mi părul și luați-mi văzul, voi, robi eterni ai rațiunii mele 
Și înecați-mi corpul în pământuri, să-mi simt păcatele mai grele. 
Furați-mi venele din piele, îmi vreau scheletul fără carne,
Să fiu uitată între vânturi, cu lanțuri cosmice legată.
Cerșiți-mi aripi și coroane, un suflet ca un birt mizer
Să-mi fie corpul doar fiori, nu merit rai, 
Infernul meu printre voi.


joi, 11 octombrie 2012

când am să te cunosc?

                    Apuc cureaua, strâng speranțele cu dinții și-mi caut în piept o ultimă suflare. Golul crește necontenit în adâncul meu, în timp ce ochii plini cu praf privesc apusul din declinul unei vieți. Mă scald în soare, găsind în fiecare răsărit o altă sentință, în fiecare chip fără zâmbet o altă mască, în fiecare ceas al numerelor pare o altă moarte. Sunt în continuă transformare și-ncerc să-mi amintesc. Cine ești tu? Întinde-ți palmele spre mine, mângâie-mi cald fruntea și gura, sărută-mă ușor pe buze și-adu-mi aminte cine ești. Aș vrea să mă cunosc prin tine.
                    Caut scăpare-n vise. Simt urme de pași ce-mi calcă pe suflet, bandaje ce-acoperă păcate și-mi văd pielea murdară în ochii tăi. Dar oare tu ce vezi? Obișnuiai s-arunci priviri la fel de negre ca pământul, făcându-mi inima să-mi crape sternul ostenit iar suferința să-mi inunde iar plămânii tociți de fum. Simțeam cum mă scufund în lume, în timp ce căutam lumină. Nu am găsit-o niciodată.

luni, 13 august 2012

habar nu am

                  Undeva pe drum, mi-am depăşit anii, ca să-i găsesc tot înaintea-mi, mai mari, mai grei, cu graba lor firească. Departe mi-am dus gândurile sau ele m-au dus pe mine, pierzând odată cu vremea, scopul vieţii şi sensul lucrurilor. Mă-ntreb mereu când am să mă trezesc. Din somn, din visare, din contemplarea unei existenţe perfecte, imaginare. Acum afară plouă iar eu simt cum sunt bolnavă de realitate. Râvnesc tăcut un suflet proaspăt, o fericire incomensurabilă şi mă îndrept agnostic, cu paşi constanţi spre lume. Dar ea aleargă în mine.
Unde se duce?

sâmbătă, 11 august 2012

happy birthday

" - Ce vrei să bei?
  - Whisky, cer eu, whisky, că numai aşa începi să uiţi...
            - Să uiţi ce? se încruntă ea.
  - Te face să uiţi ziua; e groaznic să trăieşti numai în zi, să nu mai întâlneşti o dată noaptea, să nu mai dormi niciodată. Ce zi lungă, ce zi fără sfârşit... "

          
 

miercuri, 8 august 2012

frenezie

                   Obişnuiam să simt viaţa, muşcând din ea cu colţii gurii, barbar, total, lăsându-mă pradă unor fiori fierbinţi, unei voluptăţi în continuă creştere. Carnea se desprindea de piele iar venele arse fumegau puternic, profunzimea senzaţiilor amplificându-se treptat, până la marea împlinire a trupului. Simţurile se desfătau lacom, sălbatic, rigiditatea muşchilor fiind uitată atonic, cu mai multă spaimă decât bucurie. Dorinţa mi-ardea tot aerul din pieptul de sub sânii goi, provocând suspine, un oftat secat şi dureri abstracte, creierul suferind leziuni permanente. Terminaţiile nervoase erau surescitate iar ochii se împingeau înăuntrul capului, bolnavi şi înrădăcinaţi adânc. Suferinţele cronice erau pe cale să se stingă brusc, scăldându-mi leşul în ape purpurii de plăcerile lumeşti.
                   Vertebrele coloanei se aliniau uniform în poziţie verticală, pe când sufletul plângea copilăreşte, umblând slugarinc pe genunchi. O bucată de carne roşie cu dureri topite în ea, un amestec de narcotice şi sânge, adăposteau vidul albastru al neîmplinirii. Tăcere. Prezentul era neverosimil iar gustul lumii dispăruse subit. Viaţa întreagă se scursese violent din trupul sleit de puteri şi voinţă...
Poate avea un motiv. Poate nu mai avea loc înauntru-mi.

Cuptor

Picioarele se mişcau dureros,
călcând cu sfiala unui om pierdut de sine
deasupra-ncinsului ciment.
Purtam pe tălpile murdare,
mirosul cărnii în sfârşire,
strivind barbat cortegii funerare,
amanţi aflaţi în descompuneri
cu sufletul umblând tardiv pe pământiul orizont.
Găseam în ritmul marşului funebru,
necunoscute game ale tinereţii,
clavicul negru, nişte străini, pianul sobru şi
fostele iubiri cărând cu patimă,
false intenţii.

Viaţa părea înţepenită pe veci într-un cavou...

sâmbătă, 5 mai 2012

aluzie

O picătură de sudoare, apă de mare, soare şi sare
Cade greoi din frunţi ce-ascund tăcut, sub pale dungi frânturi de piele moartă şi necunoscut.
Ochi ruginii, bolnavi privesc un paradis pierdut în margini de univers
Am să clipesc, opreşte-mă din plâns, să nu-l strivesc
În pumn plin de vise narcotice, am încercat demult să mă feresc
Îmi spun pot, dar nu găsesc nici un rost, greşesc dacă trăiesc?
O viaţă de vicii...

luni, 23 aprilie 2012

către ea

Tocmai târziu ai plecat, şovăitoare ca întotdeauna, mergând cu pasul tău apăsat şi mintea-n alte zări. Nu! Eu te-am gonit, tu doar ai acceptat să îţi dau drumul. Doar oare atât de strâns te-am ţinut? Poate îmi pare rău. Şi totuşi, întotdeauna e mai bine să las obiceiurile vechi în speranţa unora noi. Pentru că, iubire, ai stors tot din mine. Si nu m-aş întreba dacă sunt tristă, dar nici nu cred că aş răspunde că sunt fericită. Sunt doar eu fără tine, o posibilă tu fără el. Da, atât de mult ai însemnat, ai rupt şi luat tot ce ti-am oferit eu de drept. Dacă doare? Nu ştiu, tu să-mi spui. Oare meriţi să doară? Nu cred că înţelegi oricum. Doar dacă ai şti cine sunt. Nu poţi să spui că mă cunoşti.

vineri, 20 aprilie 2012

sevraj

Plângi. Şiroaie nestăpânite de dureri fără nume şi scop se plimbă uşor în dedesubtul ochilor aprinşi în friguri. Mâinile-ţi tremură, căpătând o paloare ciudată, venele-ţi strâmte şi puternic colorate zbătându-se să iasă de sub carnea putredă şi arsă, cu miros de fum.
Viaţa nu mai găseşte nici un rost în tine, cum nici tu nu îi mai atribui nici un scop. Pânza aşteptării e străvezie. Palpitaţiile frânturilor de lumină se răsfrâng într-însa, înconjurând ca o licărire infirmă sufletul într-un întuneric înăbuşitor. Singurătatea se-mpleteşte cu vazele speranţelor şi adâncurile verzi ale indivizilor încă incerti şi străini. Capul se clatină greoi, sprijinit doar de gâtul alb, alintat din când în când de un scâncet dureros. Existenţa-ţi ţine-n pântece, teribilul timp şi spaţiu, ca într-un centru mobil al infinitului.
'Poate că totuşi n-am să mor...'

miercuri, 11 aprilie 2012

nevroză

Nedesăvârşirea se luminează în suflet ca o senzaţie dureroasă, ce provoacă o râvnă nouă. Ochii deschişi şi mari caută însetaţi în decorul fericirii trecute, lumina răsăritului. Priveliştea bolnavă pare furată dintr-un cavou al sentimentelor: o carte care cade, un pat care scârţâie, o oglindă care tresare, dau presimţiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Sorbind din întuneric, toate mobilele se înfricoşează. O pândesc! Vor să o gâtuie! Noaptea vin coşmaruri, aducând cu ele stafii ce o găsesc plângând deasupra patului ca pe un mormânt de ruine. Urmele vieţii se pierd în golul nemărginirii...

marți, 10 aprilie 2012

de unde vi?

Mi-ai desprins coastele de stern şi te-ai furişat cu ochi bănuitori înauntru, întampinându-mi sufletul diform cu false vorbe şi tandreţuri. Am deschis ochii, având senzaţia unei subite descompletări, a unui vid individualizat prin absenţă. Plecaseşi... În golul nesfărşit al unei răni fericite, durerea străbate mereu ca o rază din infinit.
.......................................................................................................................................
Cerul zâmbeşte amar, lăsând loc unui amurg târziu de primăvară. Am să plec şi eu, iubire.

je suis tout à toi!

Ochii mureau încet ca valurile la ţărm. O retină mărită, un iris căprui şi incandescent se zbăteau pe chipu-mi tânăr, atins de ploi şi palme grele. Zidurile se clătinau uşor pe sub o pereche de mâini nesigure, oferindu-mi o senzaţie de greaţă şi spaimă surdă. Simţeam cum rupeai bucăţi din mine, lăsând înapoia o carcasă goală, cuprinsă de un ruginiu tomnatic. Dintre mine şi tine, încă o dată m-am aruncat înaintea-ţi, pe genunchii cojiţi de asfalt, purtând pe mâini raze de soare care şterg repede urmele ploii.
Mă priveai cu inima zvârcolind aiurea şi printr-o încordare de voinţă, încercai un zâmbet rătăcit pe faţă. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Pleoapele roşiatice-ţi tremurau parcă făcând sforţări să stăvilească lacrimile, în timp ce respiraţia sacadată lovea puternic coşul pieptului. Gura-ţi picta cu simple vorbe, amintiri şi intimităţi rupte din adancul sufletului, aprins în zâmbet alb, în timp ce capul privea nebun tavanul cojit şi galben, peste care lumina bolnavă de afară arunca câte o umbră tremurătoare.
Îţi concentrasei toată esenţa vieţii în existenţa lui, o altă creatură bipedă, egocentristă şi în continuă schimbare. M-am strecurat uşor in tine, trecând prin trupul tău graţios şi dulce căutându-ţi inima încă umedă de dezmierdări. Acolo erai toată, căzută pe braţele mele, plângând ticăitul maşinal al unui suflet destrămat, ce aşteapta să-i ofer întreaga mea pricepere şi afecţiune. Te-am cules în palma şi mi-am deschis toracele, oferindu-ţi în vulnerabilitatea mea, adăpost. Nu avea să dureze, şi totuşi deja îţi făcusem loc înăuntrul meu. Vroiam să ştiu că simţi, cu trupul şi ardoarea lăuntrică, ceva, orice! Dar negăsind ce aştepta, sufletul ţi se scălda într-o tristeţe juvenilă, în care pluteau ca firele unei ţestături descusute momentele şi imaginea lui, stigmatizate înauntrul capului blond. Dureri furtunoase transformară avântul cuvintelor într-o zvârcolire neputincioasă a corpului, secat parcă şi de vlaga-i obişnuită. Nu-mi mai găseam pulsul, astfel că am ajuns să-ţi ascult bătăile ceasornicului tău, confundându-le copilăreşte cu ale mele. Nu ai sesizat, lăsându-mă să trăiesc o falsă închipuire, în timp ce tu ai amuţit sleită. Tremurai cu tot trupul si sufletul, destrămându-mi-te uşor pe braţe, în timp ce mintea-ţi sorta cu grijă amintiri şi gânduri. Nu puteai vorbi, nu puteai zâmbi. O simplă marionetă de ceară albă, oprită brusc din viaţă. Vedeam ochii tăi mari privindu-mă. Simţeam înecul într-o privire verde cu o lucire şi un contur roşu, sângeriu. Vroiam să-ţi fi putut fura, c-o simplă atingere toată simţirea şi raţiunea, şi să te las adormită în pieptul meu. Aş fi dat foc rădăcinilor tale cu realitatea, lăsând în urmă doar un întuneric amar, în care să rătăcim ca stropii de ploaie în noaptea tumultoasă de toamnă. Ţi-aş fi primit neajunsurile fără nici o durere! Doar plânsetele tale stinse m-ar fi durut, lacrimi disperate în care se sfâşie o inimă. Din adâncimile verzi ale ochilor tăi licărea stins, iubirea tainică.


[...] Era acum o fâlfâire plăpândă într-un spaţiu fără început sau capăt, în lovitura ceasornicului mecanic. Timpul îţi adusese împlinirea speranţelor. Te-ai deşteptat cu sărutarea lui pe buze şi amintirea unui nemărginit gol în suflet. Deşi nu mă interesa, uitai pe toată lumea în îmbrăţişarea lui. Chiar şi pe mine. Simţeam cum dispăreau ultimele fărâme de control pe care le aveam, odată cu tine. Durerea arzândă răsuna în toate arterele, mărind golul interior, singura urmă a existenţei tale înăuntrul meu. Niciodată nu ar fi trebuit să cedez înaintea-ţi! Niciodată!
Cine dracu sunt eu acum? Un chip în depărtarea ochilor tăi verzi. Singurătatea e tristă şi apăsătoare. Sufletul îmi tremură, mişcare de eter în nedesluşit. O aşteptare grea mă trage din ce în ce mai stăruitor spre o ţintă necunoscută. Timpul aleargă întruna, ţipăt surd al nostalgiei existenţei universale. Reminiscenţele se întunecă şi aşteptarea se preface într-o prăbuşire dureroasă. Sufletul ros mi s-a subţiat în mâinile-ţi blonde, ce-au palpat febrile tot vidul simţirii mele. Doar timpul se mai învârte sub ochii mei, ca o chemare neobosită ce îndurerează singurătatea. Ochi căprui fără privire care cer ajutor...
Ţi mai aminteşti, iubita mea? Oare mai ţi minte...?

sâmbătă, 10 martie 2012

Uit ca am scris. Uit cum am scris.

Aveam sentimentul unui mort în plin cortegiu funerar. Capul îmi era pe umeri, clătinând din când  în când aprobator asupra unui gând sfios, adus de alte vremuri bătute aspru de vânt. Mintea seacă, golită de orice picătură de raţiune şi purtare logică încerca o anamneză zadarnică firii mele urâcioase de acum: încrederi devenite palide, feţe anoste şi realităţi diforme, filmul unui dependent în plină difuzare rula într-o pereche de ochi nesiguri, goi; ochi ce obişnuiau să vadă în imundul vieţii. Aducea a scenariu de Oscar, nişte deprinderi şi obiceiuri uzate puse în scenă cu tact şi o sală plină, urlau atunci în mintea-mi surdă, pierdută la intersecţia dintre două lumi. Fără zgomot, priceperea şi facilitatea de a-mi dezveli sufletul sub privirile indivizilor pasageri a dispărut lăsând vesel, un hadicap emoţional într-o inimă abandonată până la refuz. O decepţie proaspătă mă-ncearcă şi-mi impune cu frică şi servilitate o stângăcie naturală oricărui infirm. O involuţie dezamăgitoare, gânduri în intimitatea unui nou pseudonim şi un nou alter-ego: Ra.