Cert e ca ea revine mereu, fara sa o presimt vreodata si fara sa o astept. O simt mereu in sange, ca o otrava careia ma las prada cu placerea intima de a nu dori si a nu putea rezista. O intimitate care s-a emancipat demult de vorbe si explicatii. Ea este serioasa, cu privirea fixa a unui copil ce asambleaza pe covor un castel de carti, serios cum numai in copil poate sa fie. Obisnuia sa-mi povesteasca despre ea si despre taine ascunse adanc in inima ei. Dar era doar un biet suflet, abia trecut de varsta de 5 ani. Ce ar avea sa ma invete pe mine? Doar de as fi avut atunci ochii de-acum sa pot sa vad cu adevarat ce incerca sa-mi arate.
Mi-a spus odata ca ea avea sa repare inimi cand va creste, caci ea vazuse multe cum s-au frant in fata ochilor ei caprui. Vorbea cu maturitatea unui barbat trecut prin greul si noroiul vietii, si purta pe buze siguranta celei mai femei dintre toate. "Inima e ca un angrenaj, un mecanism format din roti dintate care transmit miscarea de rotatie si momentul de torsiune dintre cei doi arbori" , incerca sa imi explice ea prin cuvinte mult mai mici si simple, iar deloc tehnice,mult mai potrivite pentru un copil abia atins de caldura soarelui pe obraji.
Ea era copilaria mea, care acum de abia rasuna si se-arata-n mine; vointa de a nu se stinge pe vecie o exprima in fiecare inflexiune a vocii, in fiecare gest si zambet. Plecarea copilariei mele a fost totusi o plecare. Asa cum plecarile oricui sunt triste, ea singura a reusit sa se imprime mai adanc si mai inradacinat ca oricare alta. Ce incomode imi par legaturile cu toti oamenii, atunci cand eu le-am pierdut pe cele cu sine.
Dar acum ceva vreme, prin randurile de sclavi pierduti de lanturi, cu fete crancene si umeri incordati, printre cladiri pustii ca niste sicrie fara viata uitate deschise, pe strazile singuratatii si tristetii, cu pasi grei si soarele sub pardesiu, trecea copilaria mea. Dar nici eu si nici alt trecator nu am recunoscut-o.
