Ochii mureau încet ca valurile la ţărm. O retină mărită, un iris căprui şi incandescent se zbăteau pe chipu-mi tânăr, atins de ploi şi palme grele. Zidurile se clătinau uşor pe sub o pereche de mâini nesigure, oferindu-mi o senzaţie de greaţă şi spaimă surdă. Simţeam cum rupeai bucăţi din mine, lăsând înapoia o carcasă goală, cuprinsă de un ruginiu tomnatic. Dintre mine şi tine, încă o dată m-am aruncat înaintea-ţi, pe genunchii cojiţi de asfalt, purtând pe mâini raze de soare care şterg repede urmele ploii.
Mă priveai cu inima zvârcolind aiurea şi printr-o încordare de voinţă, încercai un zâmbet rătăcit pe faţă. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Pleoapele roşiatice-ţi tremurau parcă făcând sforţări să stăvilească lacrimile, în timp ce respiraţia sacadată lovea puternic coşul pieptului. Gura-ţi picta cu simple vorbe, amintiri şi intimităţi rupte din adancul sufletului, aprins în zâmbet alb, în timp ce capul privea nebun tavanul cojit şi galben, peste care lumina bolnavă de afară arunca câte o umbră tremurătoare.
Îţi concentrasei toată esenţa vieţii în existenţa lui, o altă creatură bipedă, egocentristă şi în continuă schimbare. M-am strecurat uşor in tine, trecând prin trupul tău graţios şi dulce căutându-ţi inima încă umedă de dezmierdări. Acolo erai toată, căzută pe braţele mele, plângând ticăitul maşinal al unui suflet destrămat, ce aşteapta să-i ofer întreaga mea pricepere şi afecţiune. Te-am cules în palma şi mi-am deschis toracele, oferindu-ţi în vulnerabilitatea mea, adăpost. Nu avea să dureze, şi totuşi deja îţi făcusem loc înăuntrul meu. Vroiam să ştiu că simţi, cu trupul şi ardoarea lăuntrică, ceva, orice! Dar negăsind ce aştepta, sufletul ţi se scălda într-o tristeţe juvenilă, în care pluteau ca firele unei ţestături descusute momentele şi imaginea lui, stigmatizate înauntrul capului blond. Dureri furtunoase transformară avântul cuvintelor într-o zvârcolire neputincioasă a corpului, secat parcă şi de vlaga-i obişnuită. Nu-mi mai găseam pulsul, astfel că am ajuns să-ţi ascult bătăile ceasornicului tău, confundându-le copilăreşte cu ale mele. Nu ai sesizat, lăsându-mă să trăiesc o falsă închipuire, în timp ce tu ai amuţit sleită. Tremurai cu tot trupul si sufletul, destrămându-mi-te uşor pe braţe, în timp ce mintea-ţi sorta cu grijă amintiri şi gânduri. Nu puteai vorbi, nu puteai zâmbi. O simplă marionetă de ceară albă, oprită brusc din viaţă. Vedeam ochii tăi mari privindu-mă. Simţeam înecul într-o privire verde cu o lucire şi un contur roşu, sângeriu. Vroiam să-ţi fi putut fura, c-o simplă atingere toată simţirea şi raţiunea, şi să te las adormită în pieptul meu. Aş fi dat foc rădăcinilor tale cu realitatea, lăsând în urmă doar un întuneric amar, în care să rătăcim ca stropii de ploaie în noaptea tumultoasă de toamnă. Ţi-aş fi primit neajunsurile fără nici o durere! Doar plânsetele tale stinse m-ar fi durut, lacrimi disperate în care se sfâşie o inimă. Din adâncimile verzi ale ochilor tăi licărea stins, iubirea tainică.
[...] Era acum o fâlfâire plăpândă într-un spaţiu fără început sau capăt, în lovitura ceasornicului mecanic. Timpul îţi adusese împlinirea speranţelor. Te-ai deşteptat cu sărutarea lui pe buze şi amintirea unui nemărginit gol în suflet. Deşi nu mă interesa, uitai pe toată lumea în îmbrăţişarea lui. Chiar şi pe mine. Simţeam cum dispăreau ultimele fărâme de control pe care le aveam, odată cu tine. Durerea arzândă răsuna în toate arterele, mărind golul interior, singura urmă a existenţei tale înăuntrul meu. Niciodată nu ar fi trebuit să cedez înaintea-ţi! Niciodată!
Cine dracu sunt eu acum? Un chip în depărtarea ochilor tăi verzi. Singurătatea e tristă şi apăsătoare. Sufletul îmi tremură, mişcare de eter în nedesluşit. O aşteptare grea mă trage din ce în ce mai stăruitor spre o ţintă necunoscută. Timpul aleargă întruna, ţipăt surd al nostalgiei existenţei universale. Reminiscenţele se întunecă şi aşteptarea se preface într-o prăbuşire dureroasă. Sufletul ros mi s-a subţiat în mâinile-ţi blonde, ce-au palpat febrile tot vidul simţirii mele. Doar timpul se mai învârte sub ochii mei, ca o chemare neobosită ce îndurerează singurătatea. Ochi căprui fără privire care cer ajutor...
Ţi mai aminteşti, iubita mea? Oare mai ţi minte...?
Vremea de
afara contrasta cu primavara din sufletul meu. Fumam grabita, simtindu-mi anii
din ultima vreme prinzand forma si culoare pe sub bratele rosii de frig, ce
asteptau cu nerabdare sa te cuprinda strans. Te-ai apropiat incet de la spate, fixandu-ma cu aceiasi ochi care
obisnuiau sa ma inghita precum strazile in tarziul noptii. Mi-ai intalnit
privirea cu mai multa spaima decat bucurie, vazandu-mi chipul tras si obosit ce
incerca sfortari nereusite ale unei fericiri purtata de aripile timpului. Nu
mai eram noi si eram totusi mai noi ca niciodata. Doua suflete despartite si
readuse impreuna de vreme se priveau atunci in oglinda si parca nici lor nu le
venea sa creada. M-ai insfacat cu o sete teribila de mine in ochi si cu cea mai
tandra atentie in gesturi, inlaturand cu gratia-ti caracteristica orice distanta
si raceala asternuta de trecerea anilor. Patru ani si doua inimi. Inimi confuze
care si-au imprumutat batai si s-au innodat cu vene. Patru ani si doua trupuri.
Trupuri din alte planuri ale vietii, menite sa se gaseasca unul pe altul la
rastimp de vreme. Patru ani si doua maini. Maini care au mers mereu cu palmele
deschise si amintirea proaspata a atingerii prin lunga asteptare a regasirii.
Dar parca si timpul statea atunci pe loc, la aceeasi masa si in acelasi pat cu
noi, iar amintirile zambeau din indepartarea induiosata a anilor.. Si noi
zambeam odata cu ele. 
