patru ani si doua suflete

               Vremea de afara contrasta cu primavara din sufletul meu. Fumam grabita, simtindu-mi anii din ultima vreme prinzand forma si culoare pe sub bratele rosii de frig, ce asteptau cu nerabdare sa te cuprinda strans. Te-ai apropiat incet de la spate, fixandu-ma cu aceiasi ochi care obisnuiau sa ma inghita precum strazile in tarziul noptii. Mi-ai intalnit privirea cu mai multa spaima decat bucurie, vazandu-mi chipul tras si obosit ce incerca sfortari nereusite ale unei fericiri purtata de aripile timpului. Nu mai eram noi si eram totusi mai noi ca niciodata. Doua suflete despartite si readuse impreuna de vreme se priveau atunci in oglinda si parca nici lor nu le venea sa creada. M-ai insfacat cu o sete teribila de mine in ochi si cu cea mai tandra atentie in gesturi, inlaturand cu gratia-ti caracteristica orice distanta si raceala asternuta de trecerea anilor. Patru ani si doua inimi. Inimi confuze care si-au imprumutat batai si s-au innodat cu vene. Patru ani si doua trupuri. Trupuri din alte planuri ale vietii, menite sa se gaseasca unul pe altul la rastimp de vreme. Patru ani si doua maini. Maini care au mers mereu cu palmele deschise si amintirea proaspata a atingerii prin lunga asteptare a regasirii. Dar parca si timpul statea atunci pe loc, la aceeasi masa si in acelasi pat cu noi, iar amintirile zambeau din indepartarea induiosata a anilor.. Si noi zambeam odata cu ele.   

"-What is happiness to you?

-This morning, having coffee with her."

"conditional-optativ"

             As vrea sa ma trezesc intr-o dimineata fara ganduri, sa imi descopar lenes corpul de sub cearceafurile care ti-au uitat mirosul si greutatea trupului si sa impaturesc jucaus toate amintirile sub perna. As vrea ca pentru prima oara intr-o lunga perioada de timp sa imi pregatesc cafeaua si micul dejun in liniste, o liniste potrivita anotimpurilor mohorate si planse de ploaie, pentru ca desi casa mea emana doar singuratate si propria-mi prezenta, in mintea mea rasuna voci ale unui trecut mult prea batran pentru tineretea chipului meu. In suflet eu port stafii, iar ele imi poarta gleznele inclestate de lanturi prin camerele dezordonate aducand la viata umbrele unei fericiri demult apuse. Toata viata am trait intr-o dezordine constanta, dar nu in haosul meschin al unor patru pereti, ci in lume, in vasta si ostentativa dezordine a mintilor neobosite cu miros de vise si tigari din foi si a trupurilor exaltate de raze de soare. De fiecare data m-am rupt de oameni crezand ca am nevoie sa fiu singura cu adevarurile si minciunile sufletului meu, excluzand astfel orice fel de impuritate pe care prezenta cuiva o mai putea oferi mintii mele alterate. Am inchis usa cu cheia si mi-am strans sufletul in brate, precum un copil speriat la venirea noptii si a orei de culcare ce aduce cu ea monstrii ghemuiti sub saltele. Dar sufletul meu ramase inapoia usilor inchise iar in maini strangeam paraginirea lasata in urma. Nu il mai simt demult in mine dar nu am incetat niciodata sa il caut. 

dear no one

                 Simt ca vreau sa incep ceva, dar nu imi gasesc nici cuvintele si nici faptele necesare. Vreau sa te incep pe tine, un suflet pe care inca nu l-am intalnit vreodata, pe care nu l-am dezbracat de ganduri si de intimitati sau haine, caruia nu i-am insuflat nicio picatura din oceanul meu de sentimente. Vreau sa te cunosc astazi, maine, sa te cunosc in fiecare zi si poate, sa ma cunosti si tu. Poti sa vii cand vrei, dar grabeste-te.  Astept sa ma iei oricand.

"Nimeni nu arata ca ar sti c-o sa te piarda intr-o zi"

              Acum ceva vreme, mi-am adus aminte de o persoana care a trait cu mult timp inaintea-mi. De ce tocmai acum scriu despre ea? Nici eu nu stiu. Poate venirea iernii a chemat-o, precum un foc menit sa arda mocnit o casa din temelii, o casa ce ramane trista si sinistra ca dupa un asasinat. Poate fiindca eu sunt trista, asa cum nu am mai fost demult.

               Cert e ca ea revine mereu, fara sa o presimt vreodata si fara sa o astept. O simt mereu in sange, ca o otrava careia ma las prada cu placerea intima de a nu dori si a nu putea rezista. O intimitate care s-a emancipat demult de vorbe si explicatii. Ea este serioasa, cu privirea fixa a unui copil ce asambleaza pe covor un castel de carti, serios cum numai in copil poate sa fie. Obisnuia sa-mi povesteasca despre ea si despre taine ascunse adanc in inima ei. Dar era doar un biet suflet, abia trecut de varsta de 5 ani. Ce ar avea sa ma invete pe mine? Doar de as fi avut atunci ochii de-acum sa pot sa vad cu adevarat ce incerca sa-mi arate. 

                 Mi-a spus odata ca ea avea sa repare inimi cand va creste, caci ea vazuse multe cum s-au frant in fata ochilor ei caprui. Vorbea cu maturitatea unui barbat trecut prin greul si noroiul vietii, si purta pe buze siguranta celei mai femei dintre toate. "Inima e ca un angrenaj, un mecanism format din roti dintate care transmit miscarea de rotatie si momentul de torsiune dintre cei doi arbori" , incerca sa imi explice ea prin cuvinte mult mai mici si simple, iar deloc tehnice,mult mai potrivite pentru un copil abia atins de caldura soarelui pe obraji.

                Ea era copilaria mea, care acum de abia rasuna si se-arata-n mine; vointa de a nu se stinge pe vecie o exprima in fiecare inflexiune a vocii, in fiecare gest si zambet. Plecarea copilariei mele a fost totusi o plecare. Asa cum plecarile oricui sunt triste, ea singura a reusit sa se imprime mai adanc si mai inradacinat ca oricare alta. Ce incomode imi par legaturile cu toti oamenii, atunci cand eu le-am pierdut pe cele cu sine.

                Dar acum ceva vreme, prin randurile de sclavi pierduti de lanturi, cu fete crancene si umeri incordati, printre cladiri pustii ca niste sicrie fara viata uitate deschise, pe strazile singuratatii si tristetii, cu pasi grei si soarele sub pardesiu, trecea copilaria mea. Dar nici eu si nici alt trecator nu am recunoscut-o. 

declinul vag al unui suflet

                   Voiam sa-ti spun cat ma doare, cat ma sufoca de fiecare data, cum eu adun in sufletul pavat cu plumb, dureri ascunse, si-n ochii mari imi strang rugina timpului. Dar tu n-ai intelege, tu n-ai stiut vreodata sa cunosti iubirea, caci esti prea sigura, pe drept, de-a mea. Imi sarutai ochii bolnavi de tine cu batai de inima, care-au vazut in viata o mare de oameni si a lor nefericire. Zambeai, pentru ca oricat amar de vreme s-ar mai fi scurs, alaturi de ei, erai mereu tanara, vie, o copila ce nu stie neajunsurile lumii, durerea si panica mortii. Timpul te sfasie, te lasa infirm de ratiune si te urca pe cele mai inalte culmi ale disperarii. Dar eu nu eram un copil ca si tine, caci in jurul meu au murit toate jucariile iar lumina tineretii imi pare acum un doliu alb si surd. Undeva printre infantilitatile si afectele efemere, mi-ai gasit loc si m-ai asezat pe genunchi. Mi-ai facut semn sa nu ma misc si te-ai indepartat spre viata si tumultul soarelui, respirand bucurie dupa fiecare suflare iar pe mine trimitandu-ma inspre delir. Si parca te privesc de-o viata cum te indrepti spre alte lumi si cu alti oameni. Eu am sa te privesc mereu, caci ochii mei imi sunt pe veci bolnavi de tine.


A nimanui nu ai fost cum ai fost a mea, dar eu sunt singura care nu te va avea niciodata pe deplin.

living means oblivion

           Uitarea.

Obișnuiam să o descriu precum cea mai simplă formă de îngropare a sentimentelor. Un act voluntar, un mecanism ce se declanșează atunci când ești în pericol de a te pierde pe tine, de a te așterne în grotescul vieții; o dematerializare interioară a persoanei, un proces de golire al imundului acumulat ce se repetă până când nu mai rămâne nimic de lăsat în urmă. Omul rămâne absorbit de gândurile sale, până când sufletul ajunge un nud umblat de străinii care-i trec pragul. Golul se umple mai apoi cu alte amintiri, ce vor trăi în tine atâta timp cât vor putea. Nevoia de a renunța la ceea ce te definește îți sculptează de nenumărate ori personalitatea și firea. Tristețea se imprimă adânc, atât de adânc, încât ajunge până la marginile existenței individului.

Dar ea nu se uită niciodată. Nici măcar atunci când uiți să mai simți.

habar nu am

                  Undeva pe drum, mi-am depăşit anii, ca să-i găsesc tot înaintea-mi, mai mari, mai grei, cu graba lor firească. Departe mi-am dus gândurile sau ele m-au dus pe mine, pierzând odată cu vremea, scopul vieţii şi sensul lucrurilor. Mă-ntreb mereu când am să mă trezesc. Din somn, din visare, din contemplarea unei existenţe perfecte, imaginare. Acum afară plouă iar eu simt cum sunt bolnavă de realitate. Râvnesc tăcut un suflet proaspăt, o fericire incomensurabilă şi mă îndrept agnostic, cu paşi constanţi spre lume. Dar ea aleargă în mine.
Unde se duce?

aluzie

O picătură de sudoare, apă de mare, soare şi sare
Cade greoi din frunţi ce-ascund tăcut, sub pale dungi frânturi de piele moartă şi necunoscut.
Ochi ruginii, bolnavi privesc un paradis pierdut în margini de univers
Am să clipesc, opreşte-mă din plâns, să nu-l strivesc
În pumn plin de vise narcotice, am încercat demult să mă feresc
Îmi spun pot, dar nu găsesc nici un rost, greşesc dacă trăiesc?
O viaţă de vicii...

către ea

Tocmai târziu ai plecat, şovăitoare ca întotdeauna, mergând cu pasul tău apăsat şi mintea-n alte zări. Nu! Eu te-am gonit, tu doar ai acceptat să îţi dau drumul. Doar oare atât de strâns te-am ţinut? Poate îmi pare rău. Şi totuşi, întotdeauna e mai bine să las obiceiurile vechi în speranţa unora noi. Pentru că, iubire, ai stors tot din mine. Si nu m-aş întreba dacă sunt tristă, dar nici nu cred că aş răspunde că sunt fericită. Sunt doar eu fără tine, o posibilă tu fără el. Da, atât de mult ai însemnat, ai rupt şi luat tot ce ti-am oferit eu de drept. Dacă doare? Nu ştiu, tu să-mi spui. Oare meriţi să doară? Nu cred că înţelegi oricum. Doar dacă ai şti cine sunt. Nu poţi să spui că mă cunoşti.

sevraj

Plângi. Şiroaie nestăpânite de dureri fără nume şi scop se plimbă uşor în dedesubtul ochilor aprinşi în friguri. Mâinile-ţi tremură, căpătând o paloare ciudată, venele-ţi strâmte şi puternic colorate zbătându-se să iasă de sub carnea putredă şi arsă, cu miros de fum.
Viaţa nu mai găseşte nici un rost în tine, cum nici tu nu îi mai atribui nici un scop. Pânza aşteptării e străvezie. Palpitaţiile frânturilor de lumină se răsfrâng într-însa, înconjurând ca o licărire infirmă sufletul într-un întuneric înăbuşitor. Singurătatea se-mpleteşte cu vazele speranţelor şi adâncurile verzi ale indivizilor încă incerti şi străini. Capul se clatină greoi, sprijinit doar de gâtul alb, alintat din când în când de un scâncet dureros. Existenţa-ţi ţine-n pântece, teribilul timp şi spaţiu, ca într-un centru mobil al infinitului.
'Poate că totuşi n-am să mor...'

nevroză

Nedesăvârşirea se luminează în suflet ca o senzaţie dureroasă, ce provoacă o râvnă nouă. Ochii deschişi şi mari caută însetaţi în decorul fericirii trecute, lumina răsăritului. Priveliştea bolnavă pare furată dintr-un cavou al sentimentelor: o carte care cade, un pat care scârţâie, o oglindă care tresare, dau presimţiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Sorbind din întuneric, toate mobilele se înfricoşează. O pândesc! Vor să o gâtuie! Noaptea vin coşmaruri, aducând cu ele stafii ce o găsesc plângând deasupra patului ca pe un mormânt de ruine. Urmele vieţii se pierd în golul nemărginirii...

de unde vi?

Mi-ai desprins coastele de stern şi te-ai furişat cu ochi bănuitori înauntru, întampinându-mi sufletul diform cu false vorbe şi tandreţuri. Am deschis ochii, având senzaţia unei subite descompletări, a unui vid individualizat prin absenţă. Plecaseşi... În golul nesfărşit al unei răni fericite, durerea străbate mereu ca o rază din infinit.
.......................................................................................................................................
Cerul zâmbeşte amar, lăsând loc unui amurg târziu de primăvară. Am să plec şi eu, iubire.

je suis tout à toi!

Ochii mureau încet ca valurile la ţărm. O retină mărită, un iris căprui şi incandescent se zbăteau pe chipu-mi tânăr, atins de ploi şi palme grele. Zidurile se clătinau uşor pe sub o pereche de mâini nesigure, oferindu-mi o senzaţie de greaţă şi spaimă surdă. Simţeam cum rupeai bucăţi din mine, lăsând înapoia o carcasă goală, cuprinsă de un ruginiu tomnatic. Dintre mine şi tine, încă o dată m-am aruncat înaintea-ţi, pe genunchii cojiţi de asfalt, purtând pe mâini raze de soare care şterg repede urmele ploii.
Mă priveai cu inima zvârcolind aiurea şi printr-o încordare de voinţă, încercai un zâmbet rătăcit pe faţă. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Pleoapele roşiatice-ţi tremurau parcă făcând sforţări să stăvilească lacrimile, în timp ce respiraţia sacadată lovea puternic coşul pieptului. Gura-ţi picta cu simple vorbe, amintiri şi intimităţi rupte din adancul sufletului, aprins în zâmbet alb, în timp ce capul privea nebun tavanul cojit şi galben, peste care lumina bolnavă de afară arunca câte o umbră tremurătoare.
Îţi concentrasei toată esenţa vieţii în existenţa lui, o altă creatură bipedă, egocentristă şi în continuă schimbare. M-am strecurat uşor in tine, trecând prin trupul tău graţios şi dulce căutându-ţi inima încă umedă de dezmierdări. Acolo erai toată, căzută pe braţele mele, plângând ticăitul maşinal al unui suflet destrămat, ce aşteapta să-i ofer întreaga mea pricepere şi afecţiune. Te-am cules în palma şi mi-am deschis toracele, oferindu-ţi în vulnerabilitatea mea, adăpost. Nu avea să dureze, şi totuşi deja îţi făcusem loc înăuntrul meu. Vroiam să ştiu că simţi, cu trupul şi ardoarea lăuntrică, ceva, orice! Dar negăsind ce aştepta, sufletul ţi se scălda într-o tristeţe juvenilă, în care pluteau ca firele unei ţestături descusute momentele şi imaginea lui, stigmatizate înauntrul capului blond. Dureri furtunoase transformară avântul cuvintelor într-o zvârcolire neputincioasă a corpului, secat parcă şi de vlaga-i obişnuită. Nu-mi mai găseam pulsul, astfel că am ajuns să-ţi ascult bătăile ceasornicului tău, confundându-le copilăreşte cu ale mele. Nu ai sesizat, lăsându-mă să trăiesc o falsă închipuire, în timp ce tu ai amuţit sleită. Tremurai cu tot trupul si sufletul, destrămându-mi-te uşor pe braţe, în timp ce mintea-ţi sorta cu grijă amintiri şi gânduri. Nu puteai vorbi, nu puteai zâmbi. O simplă marionetă de ceară albă, oprită brusc din viaţă. Vedeam ochii tăi mari privindu-mă. Simţeam înecul într-o privire verde cu o lucire şi un contur roşu, sângeriu. Vroiam să-ţi fi putut fura, c-o simplă atingere toată simţirea şi raţiunea, şi să te las adormită în pieptul meu. Aş fi dat foc rădăcinilor tale cu realitatea, lăsând în urmă doar un întuneric amar, în care să rătăcim ca stropii de ploaie în noaptea tumultoasă de toamnă. Ţi-aş fi primit neajunsurile fără nici o durere! Doar plânsetele tale stinse m-ar fi durut, lacrimi disperate în care se sfâşie o inimă. Din adâncimile verzi ale ochilor tăi licărea stins, iubirea tainică.


[...] Era acum o fâlfâire plăpândă într-un spaţiu fără început sau capăt, în lovitura ceasornicului mecanic. Timpul îţi adusese împlinirea speranţelor. Te-ai deşteptat cu sărutarea lui pe buze şi amintirea unui nemărginit gol în suflet. Deşi nu mă interesa, uitai pe toată lumea în îmbrăţişarea lui. Chiar şi pe mine. Simţeam cum dispăreau ultimele fărâme de control pe care le aveam, odată cu tine. Durerea arzândă răsuna în toate arterele, mărind golul interior, singura urmă a existenţei tale înăuntrul meu. Niciodată nu ar fi trebuit să cedez înaintea-ţi! Niciodată!
Cine dracu sunt eu acum? Un chip în depărtarea ochilor tăi verzi. Singurătatea e tristă şi apăsătoare. Sufletul îmi tremură, mişcare de eter în nedesluşit. O aşteptare grea mă trage din ce în ce mai stăruitor spre o ţintă necunoscută. Timpul aleargă întruna, ţipăt surd al nostalgiei existenţei universale. Reminiscenţele se întunecă şi aşteptarea se preface într-o prăbuşire dureroasă. Sufletul ros mi s-a subţiat în mâinile-ţi blonde, ce-au palpat febrile tot vidul simţirii mele. Doar timpul se mai învârte sub ochii mei, ca o chemare neobosită ce îndurerează singurătatea. Ochi căprui fără privire care cer ajutor...
Ţi mai aminteşti, iubita mea? Oare mai ţi minte...?

Uit ca am scris. Uit cum am scris.

Aveam sentimentul unui mort în plin cortegiu funerar. Capul îmi era pe umeri, clătinând din când  în când aprobator asupra unui gând sfios, adus de alte vremuri bătute aspru de vânt. Mintea seacă, golită de orice picătură de raţiune şi purtare logică încerca o anamneză zadarnică firii mele urâcioase de acum: încrederi devenite palide, feţe anoste şi realităţi diforme, filmul unui dependent în plină difuzare rula într-o pereche de ochi nesiguri, goi; ochi ce obişnuiau să vadă în imundul vieţii. Aducea a scenariu de Oscar, nişte deprinderi şi obiceiuri uzate puse în scenă cu tact şi o sală plină, urlau atunci în mintea-mi surdă, pierdută la intersecţia dintre două lumi. Fără zgomot, priceperea şi facilitatea de a-mi dezveli sufletul sub privirile indivizilor pasageri a dispărut lăsând vesel, un hadicap emoţional într-o inimă abandonată până la refuz. O decepţie proaspătă mă-ncearcă şi-mi impune cu frică şi servilitate o stângăcie naturală oricărui infirm. O involuţie dezamăgitoare, gânduri în intimitatea unui nou pseudonim şi un nou alter-ego: Ra.

O postare oarecare

Intr-o oarecare zi, cu un oarecare grup de oameni, tu preferi sa le zici prieteni... intr-un oarecare bar ai uitat cine erai.

Orasul zace-n transparenta cu blocurile lui de ciment si indivizii ce-mbraca strazile intr-o ceata cenusie, in timp ce tu te pierzi prin peisaje vesnic marcate de fumul plamanilor tociti. Stai intre patru pereti, dar alergi pe orizonturi si boabe de cafea, nasti vise fara nume si el se-ofera sa te-ajute. Cine e el?

Se sparg difuzoare si se dilata retine, o usa se mai tranteste-n pragul vietii tale si-apare-o ea care-ti cere o vorba buna si-o tigare. E doar in trecere iti spui, la fel ca multi altii, dar nu-i nimic, tu ai tot timpul un loc pastrat pentru fiecare dintre ei si ele, care pleaca si revin dar raman mereu in sufletul tau.

Mese pline, scaune goale, oameni vechi si noi, oameni cu certitudinea fericirii de ieri, a monotoniei de azi si a dezinteresului fata de cele ce urmeaza. O muzica lenta irita conversatii aprinse, pumni in perete, vorbe scuipate de dupa usile inchise, si o necunoscuta ce pare sa stie. Ce stie ea? Nimic, sunt doar doi ochi straini ce te-au vazut si au simtit nevoia sa ii vezi si tu. Oare o sa ii tii minte?

Se-arunca in nestire cuvinte grele si planuri de viitor, vorbe care iti zic de momente din copilarie si intimitatii din anii tai trecuti, si se mai scurg pe gat alte zeci de cafele.

Intr-o oarecare zi, intr-un oarecare bar, un oarecare grup de oameni, eu prefer sa le zic prieteni, mi-au spus cine eram. Cine sunt.

Traind absent

E-n moarte sigura cu noaptea-n camera de zi... Coniac, cafea, tigari, foi cusute-n poezi. Nu e culoare, decupeaza tineretea din reviste si ziare, coase visele de mobila si covoare. Suna o sonerie, telefoane, muzica e prea tare; o da incet si scrie:
Ea are 16 ani si n-are stare, isi stinge lumea intr-o noapte cu o boaba si-o tigare, bea tarie pana plange, calca pe cruce si se culca, bea cafea si baga munca pana-adorm oasele... Inchide ranile cu fum, ineaca ingerul cu scrum, toarna alcool, isi coase buzele cu alte buze, isi cere scuze, si te-asteapta sa adormi... Si nu e patul pat daca nu-s doua perne sifonate, si nu e somnul somn daca nu o prinde ziua-n alta parte; un semn inchis ca intr-o carte...
Asculta pulsul altcuiva, inchide ochii si respira, simte lumina tot mai slaba, setea obscura, lumea-njura si se pierde in temperatura. Ridica inima din piept si se priveste in ea, mai stinge niste cancer, mai soarbe o cafea, trosneste niste degete, deschide un ziar si iti citeste horoscopul iar si iar, cand simte ca nu-si minte destul timpul...
Deschide tipla, fierbe praful, naste linistea dinaintea furtunii, tremura tare...ca fantezia fara tunete e ca o lume fara sunete si semafoare. Deschide toate usile, face curent in sine; farduri, masti si pastile, marfa, droguri si monstrii de bucatarie...

E-n moarte sigura cu noaptea-n camera de zi... Coniac, cafea, tigari, foi cusute-n poezi. Nu e culoare, decupeaza tineretea din reviste si ziare, coase visele de mobila si covoare. Suna o sonerie, telefoane, muzica e prea tare; o da incet si scrie:
Sevraj.

                                                                                                              Steleverzi

This clock never seemed so alive

Am vazut mai demult pe un blog o idee interesanta. Sa scriu o scrisoare pentru eu ( nu imi place cum suna "mine" ) din viitor. Pentru cea care voi fi peste 10 ani.

Draga draguta suspecta din viitor a.k.a eu, 

Astern cuvinte care sa-mi poarte varsta in timp si sa imi dea un motiv sa nu imi sterg blogul. Probabil ca o sa razi in timp ce vei citi asta, pentru ca nici chiar eu nu ma pot abtine sa nu o fac. Ca tot a venit vorba, cum mai este rasul tau? Inocent, colorat, vesel? L-ai pastrat asa timp de 10 ani? Ei bine, sper ca da. Dar viata ta?...asta daca ai una. Ai dat la medicina, la drept sau te-ai bazat pe business-ul batranilor? In orice caz, sper ca o duci bine cu banii. Tot mai sunt mica ta obsesie? Ai invatat sa te descurci si sa nu iti iei tepe, da? Ma bucur daca e asa. La loto ai castigat? Mai bine zis, ai jucat vreodata? Sper ca nu, pentru ca esti constienta ca nu esti o persoana prea norocoasa. Pitic mai esti? Un pitic dubios, daca da. 

Ai un apartament mare in Valcea sau te-ai reorientat spre Bucuresti? Poate ai parasit tara pentru ceva mai bun...nu stiu. Asta daca nu a venit sfarsitu' lumii si s-au dus dracu' toti. Ei da, asta ar fi tragedie. By the way, cum scrie acum in buletin? Plesanu sau Petrova? Daca e a doua varianta, inseamna ca l-ai mituit pe tipul care a aprobat  schimbarea. Si chiar si asa, e bine, te descurci. Peste probleme ai trecut? Familia cum e? Daca traiesc, e bine. Ma bucur. S-a casatorit cineva inaintea ta? Si daca da, sper ca a fost o alegere buna. La reuniunea de 10 ani la Take ai fost? Oh, sper ca da ca sti bine ca la banchetul din a 8 a nu am mers. Sper ca ai tinut cateva prietenii. Esti singura sau cu un brunet cu ochii verzi? Eh, tu sti mai bine, nu ma mai adancesc. Te-as mai intreba cate ceva, dar e tarziu si maine am examen. Sper sa fie ok.

Numai bine din trecut, 

Lorena.

Tu ce mesaj ai trimite catre tine, cel/cea din viitor?

În goana după personalitate.

Lets tear away these faces we hide behind
Cutting through the airwaves
Open up our minds
Show ourselves to the world tonight
Cause we are... No longer in disguise!



Numai că am hotărât să jucăm teatru. Jocul culorilor.

Pe scena vieţii tale, distribuţia nu ţine cont de religie, sex, orientare politică şi, din cauza asta, joci Albul. Nu te poţi împotrivi, deja ţi-am tăiat acea replică. Haide, grăbeşte-te, costumiera te aşteaptă, şi timpul se dilată cu fiecare rol acceptat de restul participanţilor la spectacol.
Ah, dar nu mai e timp de repetiţii! Niciodată nu a fost dar e bine şi aşa.
Şi nu cumva să îti pară rău.
La sfârşit ne dăm jos măştile, suntem iar noi, chinuiţi de falsitatea şi inutilitatea umbrei noastre în lumina reflectoarelor. Plângeţi-vă durerea, bucuria, patima în culise...pentru că mâine spectacolul continuă.
Acoperă-ţi din nou faţa şi păşeşte fără emoţii. Să fim profesionişti, la asta se rezumă totul.
Nu?

life. changes

azi am avut cea mai mare revelatie din ultimul timp. nu eram pregatita pentru ea. as vrea sa scriu ceva frumos.  voi inceta sa scriu. Am sa astept. as vrea sa spun ramas-bun. Adio.