"conditional-optativ"

             As vrea sa ma trezesc intr-o dimineata fara ganduri, sa imi descopar lenes corpul de sub cearceafurile care ti-au uitat mirosul si greutatea trupului si sa impaturesc jucaus toate amintirile sub perna. As vrea ca pentru prima oara intr-o lunga perioada de timp sa imi pregatesc cafeaua si micul dejun in liniste, o liniste potrivita anotimpurilor mohorate si planse de ploaie, pentru ca desi casa mea emana doar singuratate si propria-mi prezenta, in mintea mea rasuna voci ale unui trecut mult prea batran pentru tineretea chipului meu. In suflet eu port stafii, iar ele imi poarta gleznele inclestate de lanturi prin camerele dezordonate aducand la viata umbrele unei fericiri demult apuse. Toata viata am trait intr-o dezordine constanta, dar nu in haosul meschin al unor patru pereti, ci in lume, in vasta si ostentativa dezordine a mintilor neobosite cu miros de vise si tigari din foi si a trupurilor exaltate de raze de soare. De fiecare data m-am rupt de oameni crezand ca am nevoie sa fiu singura cu adevarurile si minciunile sufletului meu, excluzand astfel orice fel de impuritate pe care prezenta cuiva o mai putea oferi mintii mele alterate. Am inchis usa cu cheia si mi-am strans sufletul in brate, precum un copil speriat la venirea noptii si a orei de culcare ce aduce cu ea monstrii ghemuiti sub saltele. Dar sufletul meu ramase inapoia usilor inchise iar in maini strangeam paraginirea lasata in urma. Nu il mai simt demult in mine dar nu am incetat niciodata sa il caut. 

tu m-ai adus la viata s-ai omorat tot ce aveam

            Eu astazi nu am suflet, eu am doar mortii mei din camera de zi, intinsi pe jos in resturi de mancare. Am grija de ei, caci doar ei au mai ramas lipiti de carnea asta putreda cu miros de talpi cojite din gustar. Tu astazi nu ma ai, tu nu mai ai nimic din mine. Ti-am supt din piele ani la randul si-am respirat parfum de inmormantare in fiecare gura din tine, in fiecare rupere de carne cu os si sange. Dar ale mele guri barbare, flamande si straine de otravuri, ce-ti sarutau cu buzele pe rand si sani si coaste, sau coapse intins-mpinse in cearceaf, au sapat si au sadit adanc in mine cu dinti murdari si galbeni, flori in pamant cu mucegai.. Sufletul meu e un cavou al mortilor tarzii, oras fantoma cu-asfalturi de infern pe care trece in drumul sau, cortegiul mortuar. Eu astazi am sufletul plecat si corpul lins de limbi sleioase si maini ce il framanta tot. Dar azi deja e noapte. Pe mine noaptea ma iubesc stafii.

eu sunt plecată cu lumea către zări

Aștept durerile să vină, să îmi subjuge viața toată,

Să-mi roadă chipul pân' la os, să-mi scoată cioburi din torace.

Tăiați-mi părul și luați-mi văzul, voi, robi eterni ai rațiunii mele 

Și înecați-mi corpul în pământuri, să-mi simt păcatele mai grele. 

Furați-mi venele din piele, îmi vreau scheletul fără carne,

Să fiu uitată între vânturi, cu lanțuri cosmice legată.

Cerșiți-mi aripi și coroane, un suflet ca un birt mizer

Să-mi fie corpul doar fiori, nu merit rai, 

Infernul meu printre voi.

frenezie

                   Obişnuiam să simt viaţa, muşcând din ea cu colţii gurii, barbar, total, lăsându-mă pradă unor fiori fierbinţi, unei voluptăţi în continuă creştere. Carnea se desprindea de piele iar venele arse fumegau puternic, profunzimea senzaţiilor amplificându-se treptat, până la marea împlinire a trupului. Simţurile se desfătau lacom, sălbatic, rigiditatea muşchilor fiind uitată atonic, cu mai multă spaimă decât bucurie. Dorinţa mi-ardea tot aerul din pieptul de sub sânii goi, provocând suspine, un oftat secat şi dureri abstracte, creierul suferind leziuni permanente. Terminaţiile nervoase erau surescitate iar ochii se împingeau înăuntrul capului, bolnavi şi înrădăcinaţi adânc. Suferinţele cronice erau pe cale să se stingă brusc, scăldându-mi leşul în ape purpurii de plăcerile lumeşti.
                   Vertebrele coloanei se aliniau uniform în poziţie verticală, pe când sufletul plângea copilăreşte, umblând slugarinc pe genunchi. O bucată de carne roşie cu dureri topite în ea, un amestec de narcotice şi sânge, adăposteau vidul albastru al neîmplinirii. Tăcere. Prezentul era neverosimil iar gustul lumii dispăruse subit. Viaţa întreagă se scursese violent din trupul sleit de puteri şi voinţă...
Poate avea un motiv. Poate nu mai avea loc înauntru-mi.