"conditional-optativ"

             As vrea sa ma trezesc intr-o dimineata fara ganduri, sa imi descopar lenes corpul de sub cearceafurile care ti-au uitat mirosul si greutatea trupului si sa impaturesc jucaus toate amintirile sub perna. As vrea ca pentru prima oara intr-o lunga perioada de timp sa imi pregatesc cafeaua si micul dejun in liniste, o liniste potrivita anotimpurilor mohorate si planse de ploaie, pentru ca desi casa mea emana doar singuratate si propria-mi prezenta, in mintea mea rasuna voci ale unui trecut mult prea batran pentru tineretea chipului meu. In suflet eu port stafii, iar ele imi poarta gleznele inclestate de lanturi prin camerele dezordonate aducand la viata umbrele unei fericiri demult apuse. Toata viata am trait intr-o dezordine constanta, dar nu in haosul meschin al unor patru pereti, ci in lume, in vasta si ostentativa dezordine a mintilor neobosite cu miros de vise si tigari din foi si a trupurilor exaltate de raze de soare. De fiecare data m-am rupt de oameni crezand ca am nevoie sa fiu singura cu adevarurile si minciunile sufletului meu, excluzand astfel orice fel de impuritate pe care prezenta cuiva o mai putea oferi mintii mele alterate. Am inchis usa cu cheia si mi-am strans sufletul in brate, precum un copil speriat la venirea noptii si a orei de culcare ce aduce cu ea monstrii ghemuiti sub saltele. Dar sufletul meu ramase inapoia usilor inchise iar in maini strangeam paraginirea lasata in urma. Nu il mai simt demult in mine dar nu am incetat niciodata sa il caut. 

tu m-ai adus la viata s-ai omorat tot ce aveam

            Eu astazi nu am suflet, eu am doar mortii mei din camera de zi, intinsi pe jos in resturi de mancare. Am grija de ei, caci doar ei au mai ramas lipiti de carnea asta putreda cu miros de talpi cojite din gustar. Tu astazi nu ma ai, tu nu mai ai nimic din mine. Ti-am supt din piele ani la randul si-am respirat parfum de inmormantare in fiecare gura din tine, in fiecare rupere de carne cu os si sange. Dar ale mele guri barbare, flamande si straine de otravuri, ce-ti sarutau cu buzele pe rand si sani si coaste, sau coapse intins-mpinse in cearceaf, au sapat si au sadit adanc in mine cu dinti murdari si galbeni, flori in pamant cu mucegai.. Sufletul meu e un cavou al mortilor tarzii, oras fantoma cu-asfalturi de infern pe care trece in drumul sau, cortegiul mortuar. Eu astazi am sufletul plecat si corpul lins de limbi sleioase si maini ce il framanta tot. Dar azi deja e noapte. Pe mine noaptea ma iubesc stafii.

declinul vag al unui suflet

                   Voiam sa-ti spun cat ma doare, cat ma sufoca de fiecare data, cum eu adun in sufletul pavat cu plumb, dureri ascunse, si-n ochii mari imi strang rugina timpului. Dar tu n-ai intelege, tu n-ai stiut vreodata sa cunosti iubirea, caci esti prea sigura, pe drept, de-a mea. Imi sarutai ochii bolnavi de tine cu batai de inima, care-au vazut in viata o mare de oameni si a lor nefericire. Zambeai, pentru ca oricat amar de vreme s-ar mai fi scurs, alaturi de ei, erai mereu tanara, vie, o copila ce nu stie neajunsurile lumii, durerea si panica mortii. Timpul te sfasie, te lasa infirm de ratiune si te urca pe cele mai inalte culmi ale disperarii. Dar eu nu eram un copil ca si tine, caci in jurul meu au murit toate jucariile iar lumina tineretii imi pare acum un doliu alb si surd. Undeva printre infantilitatile si afectele efemere, mi-ai gasit loc si m-ai asezat pe genunchi. Mi-ai facut semn sa nu ma misc si te-ai indepartat spre viata si tumultul soarelui, respirand bucurie dupa fiecare suflare iar pe mine trimitandu-ma inspre delir. Si parca te privesc de-o viata cum te indrepti spre alte lumi si cu alti oameni. Eu am sa te privesc mereu, caci ochii mei imi sunt pe veci bolnavi de tine.


A nimanui nu ai fost cum ai fost a mea, dar eu sunt singura care nu te va avea niciodata pe deplin.

Cuptor

Picioarele se mişcau dureros,
călcând cu sfiala unui om pierdut de sine
deasupra-ncinsului ciment.
Purtam pe tălpile murdare,
mirosul cărnii în sfârşire,
strivind barbat cortegii funerare,
amanţi aflaţi în descompuneri
cu sufletul umblând tardiv pe pământiul orizont.
Găseam în ritmul marşului funebru,
necunoscute game ale tinereţii,
clavicul negru, nişte străini, pianul sobru şi
fostele iubiri cărând cu patimă,
false intenţii.

Viaţa părea înţepenită pe veci într-un cavou...

sevraj

Plângi. Şiroaie nestăpânite de dureri fără nume şi scop se plimbă uşor în dedesubtul ochilor aprinşi în friguri. Mâinile-ţi tremură, căpătând o paloare ciudată, venele-ţi strâmte şi puternic colorate zbătându-se să iasă de sub carnea putredă şi arsă, cu miros de fum.
Viaţa nu mai găseşte nici un rost în tine, cum nici tu nu îi mai atribui nici un scop. Pânza aşteptării e străvezie. Palpitaţiile frânturilor de lumină se răsfrâng într-însa, înconjurând ca o licărire infirmă sufletul într-un întuneric înăbuşitor. Singurătatea se-mpleteşte cu vazele speranţelor şi adâncurile verzi ale indivizilor încă incerti şi străini. Capul se clatină greoi, sprijinit doar de gâtul alb, alintat din când în când de un scâncet dureros. Existenţa-ţi ţine-n pântece, teribilul timp şi spaţiu, ca într-un centru mobil al infinitului.
'Poate că totuşi n-am să mor...'

nevroză

Nedesăvârşirea se luminează în suflet ca o senzaţie dureroasă, ce provoacă o râvnă nouă. Ochii deschişi şi mari caută însetaţi în decorul fericirii trecute, lumina răsăritului. Priveliştea bolnavă pare furată dintr-un cavou al sentimentelor: o carte care cade, un pat care scârţâie, o oglindă care tresare, dau presimţiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Sorbind din întuneric, toate mobilele se înfricoşează. O pândesc! Vor să o gâtuie! Noaptea vin coşmaruri, aducând cu ele stafii ce o găsesc plângând deasupra patului ca pe un mormânt de ruine. Urmele vieţii se pierd în golul nemărginirii...

Spleen

Te-ai trezit, golit de orice picatura de viata. Esti ca un mort ce cocheteaza cu un miros aspru de formol in care, isi ineaca pe rand, ratiunea si apoi dorinta. Pe sub buze, incerci un zambet nebun, izvorat din pasiunea primei crime. Cu mana la falca, suspectezi ceasul cu curelusa neagra. Tarziu...foarte tarziu. Te tarasti obosit, carandu-ti crucea-n spate, cu un aer vinovat si o pereche de ochi grabiti. Esti rastignit undeva intre viata si moarte, nesatisfacut de niciuna. Pendulezi in stanga si in dreapta, impins de o comoditate cat se poate de corecta. Ai ajuns la un consens. Acum ii astepti pe ei sa faca ceea ce ar trebui sa faci tu. Nu ai nici o parere, doar o cutie cu ce-a mai ramas de murit din tine. De 3 zile, esti intr-o inmormantare continua, mereu acceasi.  O stare ciudata te-apasa, si-ti spui ca esti doar plictisit. O plictiseala bizara cu parfum de morga.