patru ani si doua suflete

               Vremea de afara contrasta cu primavara din sufletul meu. Fumam grabita, simtindu-mi anii din ultima vreme prinzand forma si culoare pe sub bratele rosii de frig, ce asteptau cu nerabdare sa te cuprinda strans. Te-ai apropiat incet de la spate, fixandu-ma cu aceiasi ochi care obisnuiau sa ma inghita precum strazile in tarziul noptii. Mi-ai intalnit privirea cu mai multa spaima decat bucurie, vazandu-mi chipul tras si obosit ce incerca sfortari nereusite ale unei fericiri purtata de aripile timpului. Nu mai eram noi si eram totusi mai noi ca niciodata. Doua suflete despartite si readuse impreuna de vreme se priveau atunci in oglinda si parca nici lor nu le venea sa creada. M-ai insfacat cu o sete teribila de mine in ochi si cu cea mai tandra atentie in gesturi, inlaturand cu gratia-ti caracteristica orice distanta si raceala asternuta de trecerea anilor. Patru ani si doua inimi. Inimi confuze care si-au imprumutat batai si s-au innodat cu vene. Patru ani si doua trupuri. Trupuri din alte planuri ale vietii, menite sa se gaseasca unul pe altul la rastimp de vreme. Patru ani si doua maini. Maini care au mers mereu cu palmele deschise si amintirea proaspata a atingerii prin lunga asteptare a regasirii. Dar parca si timpul statea atunci pe loc, la aceeasi masa si in acelasi pat cu noi, iar amintirile zambeau din indepartarea induiosata a anilor.. Si noi zambeam odata cu ele.   

"-What is happiness to you?

-This morning, having coffee with her."

dear no one

                 Simt ca vreau sa incep ceva, dar nu imi gasesc nici cuvintele si nici faptele necesare. Vreau sa te incep pe tine, un suflet pe care inca nu l-am intalnit vreodata, pe care nu l-am dezbracat de ganduri si de intimitati sau haine, caruia nu i-am insuflat nicio picatura din oceanul meu de sentimente. Vreau sa te cunosc astazi, maine, sa te cunosc in fiecare zi si poate, sa ma cunosti si tu. Poti sa vii cand vrei, dar grabeste-te.  Astept sa ma iei oricand.

"Nimeni nu arata ca ar sti c-o sa te piarda intr-o zi"

              Acum ceva vreme, mi-am adus aminte de o persoana care a trait cu mult timp inaintea-mi. De ce tocmai acum scriu despre ea? Nici eu nu stiu. Poate venirea iernii a chemat-o, precum un foc menit sa arda mocnit o casa din temelii, o casa ce ramane trista si sinistra ca dupa un asasinat. Poate fiindca eu sunt trista, asa cum nu am mai fost demult.

               Cert e ca ea revine mereu, fara sa o presimt vreodata si fara sa o astept. O simt mereu in sange, ca o otrava careia ma las prada cu placerea intima de a nu dori si a nu putea rezista. O intimitate care s-a emancipat demult de vorbe si explicatii. Ea este serioasa, cu privirea fixa a unui copil ce asambleaza pe covor un castel de carti, serios cum numai in copil poate sa fie. Obisnuia sa-mi povesteasca despre ea si despre taine ascunse adanc in inima ei. Dar era doar un biet suflet, abia trecut de varsta de 5 ani. Ce ar avea sa ma invete pe mine? Doar de as fi avut atunci ochii de-acum sa pot sa vad cu adevarat ce incerca sa-mi arate. 

                 Mi-a spus odata ca ea avea sa repare inimi cand va creste, caci ea vazuse multe cum s-au frant in fata ochilor ei caprui. Vorbea cu maturitatea unui barbat trecut prin greul si noroiul vietii, si purta pe buze siguranta celei mai femei dintre toate. "Inima e ca un angrenaj, un mecanism format din roti dintate care transmit miscarea de rotatie si momentul de torsiune dintre cei doi arbori" , incerca sa imi explice ea prin cuvinte mult mai mici si simple, iar deloc tehnice,mult mai potrivite pentru un copil abia atins de caldura soarelui pe obraji.

                Ea era copilaria mea, care acum de abia rasuna si se-arata-n mine; vointa de a nu se stinge pe vecie o exprima in fiecare inflexiune a vocii, in fiecare gest si zambet. Plecarea copilariei mele a fost totusi o plecare. Asa cum plecarile oricui sunt triste, ea singura a reusit sa se imprime mai adanc si mai inradacinat ca oricare alta. Ce incomode imi par legaturile cu toti oamenii, atunci cand eu le-am pierdut pe cele cu sine.

                Dar acum ceva vreme, prin randurile de sclavi pierduti de lanturi, cu fete crancene si umeri incordati, printre cladiri pustii ca niste sicrie fara viata uitate deschise, pe strazile singuratatii si tristetii, cu pasi grei si soarele sub pardesiu, trecea copilaria mea. Dar nici eu si nici alt trecator nu am recunoscut-o. 

când am să te cunosc?

                    Apuc cureaua, strâng speranțele cu dinții și-mi caut în piept o ultimă suflare. Golul crește necontenit în adâncul meu, în timp ce ochii plini cu praf privesc apusul din declinul unei vieți. Mă scald în soare, găsind în fiecare răsărit o altă sentință, în fiecare chip fără zâmbet o altă mască, în fiecare ceas al numerelor pare o altă moarte. Sunt în continuă transformare și-ncerc să-mi amintesc. Cine ești tu? Întinde-ți palmele spre mine, mângâie-mi cald fruntea și gura, sărută-mă ușor pe buze și-adu-mi aminte cine ești. Aș vrea să mă cunosc prin tine.
                    Caut scăpare-n vise. Simt urme de pași ce-mi calcă pe suflet, bandaje ce-acoperă păcate și-mi văd pielea murdară în ochii tăi. Dar oare tu ce vezi? Obișnuiai s-arunci priviri la fel de negre ca pământul, făcându-mi inima să-mi crape sternul ostenit iar suferința să-mi inunde iar plămânii tociți de fum. Simțeam cum mă scufund în lume, în timp ce căutam lumină. Nu am găsit-o niciodată.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Povestea mea şi a lor

              All loves are different !

Noduri şi semne

           Aşa cum trăiesc în primăvară, am ajuns să îmi cunosc şi toamna, într-o lungă revărsare şi plutire de frunze, gânduri şi sânge. Toamna...cu zdrenţe de rugină a teilor şi neputinţe transparente. Momente fade, fără contur şi fără pondere, clădite din abur pe dispreţ cu adâncul mort, dispreţ faţă de sine. O ură intimă, proaspătă, ce mă respira posesiv; mintea-mi alunecă-n genunchi şi se târăşte îngrozită şi servilă. Şi surdă. O ură fără gând, fără vorbe şi fără scop. Pură. Ochii-n friguri aprinşi în zâmbet alb, dau o învăluire stinsă, demodată şi oarbă caleidoscopului de simţuri. Încrederea moare, bucuria cuvintelor având o paloare albă ca de malarie, nevoia spontană aşteptând să devină un efort deliberat. Albastrul mă cuprinde în îmbrăţişarea-i cutremurătoare, sfioasă. Drama rămâne suprimată succint şi stângaci în rânduri seci... Şi noaptea cade vast melancolică, vid profundă pe acelaşi pământ inutil.

Brumar

Cu palmele aspre iţi sarutam ochii
Şi nu vroiam.
Plângeam cu vântul,
în toamnă citeam
moarte.
Tu, cântec veşnic trist şi blond de ploaie,
inexpresiv,
Îţi las aminitrea înecata-n păcat,
să-mi curgă verde 
pe-obrazul tăiat
de lacrimi uscate.

Ploaie în luna lui Marte - Nichita Stănescu

[100 days have made me older
Since the last time that I saw your pretty eyes...]

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te ploua pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zbourul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?...ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.