Nu am fost
niciodata acea persoana care primeste atentia dezinteresata a oamenilor sau
preocuparea lor pentru bunastarea inimii mele. Sufletul meu este o casa in
paragina fara niciun locuitor, ale carei trepte nu le trece nimeni. O usa care
nu straluceste si nu trezeste frumosul, nu atrage nici dorinta de a vedea ce se
ascunde dupa. Majoritata se multumesc sa fie doar pasageri trecatori ai vietii
mele, care arunca o privire scurta la geamurile
crapate iar apoi pornesc mai departe in cautarea lor fara de sfarsit. Ei vad ziduri de case pretitudiuni, dar sub
zidurile mele plange un suflet prabusit, greoi, al carui tipat umilitor nu ajunge
dupa granitele albei inchisori. De o buna perioada de timp, cineva s-a asezat
pe trepte si mi-a obisnuit sufletul cu mici bucati de fericire, o fericire bolnava
pe care trebuie sa o rascumpar inzecit si care de fiecare data cand paseste inauntru-mi,
imi calca apasat pe bandaje. Dar pentru cineva ca mine, o masca printre
monstrii cu chipuri adanc brazdate de rani si viermi albi cu capete negre constituie
un rau necesar, precum o gura de aer la suprafata apei urmata de inecuri
repetate. Oricat de proaspat si transparent iti apare atunci gandul mortii,
calau al tuturor suferintelor tale, ceva inauntrul tau se zbate totusi pentru
viata. O viata pe care nu ti-o mai doresti de mult, dar ea te mai cere inca
putin. Ce complicati suntem noi oamenii, cu ale noastre minti murdare si
infidelitati ascunse de dupa perechi de buze cu dorinte atat de carnale si
pline de pofta. . Intr-un sfarsit, ai sa pleci si tu, luand in graba ta fireasca bucati din mine, ca sa le duci departe de locul de unde apartin de drept, doar ca sa le abandonezi in drumul tau catre un alt "acasa".
Astazi nu
vreau pe nimeni pe treptele mele. De ce ? Pentru ca ti-ai lasat masca jos si am
vazut ce ascunzi dedesubt.
