Ochii mureau încet ca valurile la ţărm. O retină mărită, un iris căprui şi incandescent se zbăteau pe chipu-mi tânăr, atins de ploi şi palme grele. Zidurile se clătinau uşor pe sub o pereche de mâini nesigure, oferindu-mi o senzaţie de greaţă şi spaimă surdă. Simţeam cum rupeai bucăţi din mine, lăsând înapoia o carcasă goală, cuprinsă de un ruginiu tomnatic. Dintre mine şi tine, încă o dată m-am aruncat înaintea-ţi, pe genunchii cojiţi de asfalt, purtând pe mâini raze de soare care şterg repede urmele ploii.
Mă priveai cu inima zvârcolind aiurea şi printr-o încordare de voinţă, încercai un zâmbet rătăcit pe faţă. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Pleoapele roşiatice-ţi tremurau parcă făcând sforţări să stăvilească lacrimile, în timp ce respiraţia sacadată lovea puternic coşul pieptului. Gura-ţi picta cu simple vorbe, amintiri şi intimităţi rupte din adancul sufletului, aprins în zâmbet alb, în timp ce capul privea nebun tavanul cojit şi galben, peste care lumina bolnavă de afară arunca câte o umbră tremurătoare.
Îţi concentrasei toată esenţa vieţii în existenţa lui, o altă creatură bipedă, egocentristă şi în continuă schimbare. M-am strecurat uşor in tine, trecând prin trupul tău graţios şi dulce căutându-ţi inima încă umedă de dezmierdări. Acolo erai toată, căzută pe braţele mele, plângând ticăitul maşinal al unui suflet destrămat, ce aşteapta să-i ofer întreaga mea pricepere şi afecţiune. Te-am cules în palma şi mi-am deschis toracele, oferindu-ţi în vulnerabilitatea mea, adăpost. Nu avea să dureze, şi totuşi deja îţi făcusem loc înăuntrul meu. Vroiam să ştiu că simţi, cu trupul şi ardoarea lăuntrică, ceva, orice! Dar negăsind ce aştepta, sufletul ţi se scălda într-o tristeţe juvenilă, în care pluteau ca firele unei ţestături descusute momentele şi imaginea lui, stigmatizate înauntrul capului blond. Dureri furtunoase transformară avântul cuvintelor într-o zvârcolire neputincioasă a corpului, secat parcă şi de vlaga-i obişnuită. Nu-mi mai găseam pulsul, astfel că am ajuns să-ţi ascult bătăile ceasornicului tău, confundându-le copilăreşte cu ale mele. Nu ai sesizat, lăsându-mă să trăiesc o falsă închipuire, în timp ce tu ai amuţit sleită. Tremurai cu tot trupul si sufletul, destrămându-mi-te uşor pe braţe, în timp ce mintea-ţi sorta cu grijă amintiri şi gânduri. Nu puteai vorbi, nu puteai zâmbi. O simplă marionetă de ceară albă, oprită brusc din viaţă. Vedeam ochii tăi mari privindu-mă. Simţeam înecul într-o privire verde cu o lucire şi un contur roşu, sângeriu. Vroiam să-ţi fi putut fura, c-o simplă atingere toată simţirea şi raţiunea, şi să te las adormită în pieptul meu. Aş fi dat foc rădăcinilor tale cu realitatea, lăsând în urmă doar un întuneric amar, în care să rătăcim ca stropii de ploaie în noaptea tumultoasă de toamnă. Ţi-aş fi primit neajunsurile fără nici o durere! Doar plânsetele tale stinse m-ar fi durut, lacrimi disperate în care se sfâşie o inimă. Din adâncimile verzi ale ochilor tăi licărea stins, iubirea tainică.
[...] Era acum o fâlfâire plăpândă într-un spaţiu fără început sau capăt, în lovitura ceasornicului mecanic. Timpul îţi adusese împlinirea speranţelor. Te-ai deşteptat cu sărutarea lui pe buze şi amintirea unui nemărginit gol în suflet. Deşi nu mă interesa, uitai pe toată lumea în îmbrăţişarea lui. Chiar şi pe mine. Simţeam cum dispăreau ultimele fărâme de control pe care le aveam, odată cu tine. Durerea arzândă răsuna în toate arterele, mărind golul interior, singura urmă a existenţei tale înăuntrul meu. Niciodată nu ar fi trebuit să cedez înaintea-ţi! Niciodată!
Cine dracu sunt eu acum? Un chip în depărtarea ochilor tăi verzi. Singurătatea e tristă şi apăsătoare. Sufletul îmi tremură, mişcare de eter în nedesluşit. O aşteptare grea mă trage din ce în ce mai stăruitor spre o ţintă necunoscută. Timpul aleargă întruna, ţipăt surd al nostalgiei existenţei universale. Reminiscenţele se întunecă şi aşteptarea se preface într-o prăbuşire dureroasă. Sufletul ros mi s-a subţiat în mâinile-ţi blonde, ce-au palpat febrile tot vidul simţirii mele. Doar timpul se mai învârte sub ochii mei, ca o chemare neobosită ce îndurerează singurătatea. Ochi căprui fără privire care cer ajutor...
Ţi mai aminteşti, iubita mea? Oare mai ţi minte...?
Voiam sa-ti spun cat ma doare, cat ma sufoca de fiecare data, cum eu adun in sufletul pavat cu plumb, dureri ascunse, si-n ochii mari imi strang rugina timpului. Dar tu n-ai intelege, tu n-ai stiut vreodata sa cunosti iubirea, caci esti prea sigura, pe drept, de-a mea. Imi sarutai ochii bolnavi de tine cu batai de inima, care-au vazut in viata o mare de oameni si a lor nefericire. Zambeai, pentru ca oricat amar de vreme s-ar mai fi scurs, alaturi de ei, erai mereu tanara, vie, o copila ce nu stie neajunsurile lumii, durerea si panica mortii. Timpul te sfasie, te lasa infirm de ratiune si te urca pe cele mai inalte culmi ale disperarii. Dar eu nu eram un copil ca si tine, caci in jurul meu au murit toate jucariile iar lumina tineretii imi pare acum un doliu alb si surd. Undeva printre infantilitatile si afectele efemere, mi-ai gasit loc si m-ai asezat pe genunchi. Mi-ai facut semn sa nu ma misc si te-ai indepartat spre viata si tumultul soarelui, respirand bucurie dupa fiecare suflare iar pe mine trimitandu-ma inspre delir. Si parca te privesc de-o viata cum te indrepti spre alte lumi si cu alti oameni. Eu am sa te privesc mereu, caci ochii mei imi sunt pe veci bolnavi de tine.
