my head is an animal

                   Si-a aprins o tigara si a potrivit-o cu grija intre buzele uscate de vorbe si satule de gustul sarat al ochilor. Era o catastrofa cu oase zdrobite de rugina si ochi cu vase sparte, ochi care derulau prin genele intinse catre univers povesti vechi in haine noi. Astazi isi permise sa uite de sine, caci astazi nimeni nu avea sa ii mai calce pragul, la fel ca ieri si poate si ca maine. Obisnuia sa isi picteze neajunsurile doar cu fum si fara de cuvinte, de frica celor care i-ar putea afla gandurile ce strapung prin tample noaptea tarziu. Dar mana cu care tinea narcoticul datator de moarte ascundea handicapuri emotionale si urme lasate de pumni in pereti albi ca de spital, un spital al inimilor bolnave. Inhala insatiabila din fumul toxic luand din cand in cand cate o masura din prafurile ei magice cu aripi din pulbere de univers. Asa isi incepea toate zborurile din miez de noapte si isi termina prabusurile de la 5 dimineata. Dar tot ea apuca cu frenezie fragmente si deliruri temporare pe care le inchide in eternitatea foilor albe, ce inca-si asteapta continutul. Acum insa, se pare ca ea era cea inchisa, un prizonier in propria minte.

Sfarsitul lumii a venit putin mai devreme

“Am asteptat in fiecare zi noaptea.”

                Si asa facuse. Noaptea in care intunericul din inimile lor avea sa le lumineze trupurile ce se cautau unul pe altul inca de la inceputul timpului. Fiecare mangaiere le intepa pielea cu duiosie, aducandu-le in priviri intelesuri nerostite dar cunoscute de amandoi. Intamplarea li se parea atat de vie si de prezenta in jurul lor, desprinzandu-se din haine si din amintiri, de parca greutatea ei pe pieptul sau era fireasca si naturala; cel putin asa o simteau cele doua trupuri care se cunoasteau fara sa se priveasca. Se strangeau unul langa celalalt, fara sa se vada cu ochii lacomi, care ar fi muscat cu sete si cu dureri atat de dulci, constienti de inutilitatea luptei dintre ratiune si afecte. O dragoste care si-a cusut pe loc cicatricile, amestecata cu dorinta arzatoare ce se plimba din varful degetelor pana pe fruntile transparente acum, ce lasau la vedere fiecare gand. Ardea tot aerul din ei iar rabdarea parca nu isi mai gasea rostul. Ce ii despartea? Viata din afara feresterelor disparuse odata cu lumina zilei, luand cu ea si zidurile cladite dintre ei. Nimic nu ar fi reusit oricum sa ii mai tina la distanta. S-au insfacat violent, mai mult ca intr-o apriga lupta in care ei jucau rolul celor mai inversunati inamici. Isi striveau buzele rosii, muscand la rastimpuri si se posedau unul pe celalalt pana la epuizare, in cel mai intim contrast.

                 Dar acea dragostea mai avea de trait o singura noapte pana sa imbrace iar camasa de forta. O noapte ce inca mai mocneste si arde carnea din mine, cand ma gaseste singura in aceeasi incapere in care neajunsurile sunt acum la ele acasa. Iar tu.. Tu esti acum in alta casa, oferindu-te fara cerere precum o intrebare care nu asteapta un raspuns din partea nimanui. Poate din cauza asta m-am si oprit din incercarea mea patetica de a mi te explica. Ti-am lasat langa talpi un univers aflat in expansiune in schimbul unor constelatii si stele pe tavanul care ne-a fost unicul martor. As fi fost in stare sa imi vand sufletul doar ca sa imi pot permite chiria inimii tale. Si poate ca am facut-o, dar se pare ca altcineva locuia deja acolo. Imi este mila de bietul suflet idiot care va incerca sa te detina. 

                         

resturi de lume

Nu imi mai pot auzi nici macar propriile ganduri. Pe strazile din universul meu de plastic doar timpul se mai plimba alene, privind cu sila spre cei care inca asteapta la semafoare. Parca ar vrea sa le vorbeasca, sa ii injure sau sa ii impinga de la spate, pentru ca ei nu merita liniste. Deschide buzele in ecouri surde si strange in piept un aer prizonier, gata sa ii franga coastele, dar nimeni nu il ia in seama. Isi trage pardesiul vremii peste umeri, inspira vocea-i  la loc in corzile vocale si isi continua drumul prin lumea mea de vise stinse, asteptand pe altcineva in care sa se mai rataceasca la rastimpuri. Nu mai ramane nimic de spus cand nimeni nu asculta. Si oare cati dintre voi mi-ati meritat cuvintele? Am scris o mie de povesti despre fiecare si v-am legat in pielea-mi de sub tample, crezand orbeste intr-o calatorie fara nicio destinatie. Mi-am odihnit fruntea si bratele in paturi cu necunoscuti si v-am purtat in ochi pana noaptea tarziu cand ploapele imi adormeau in perne pline de fulgi si stele tatuate de parfumuri straine. Am purtat razboaie si mi-am daramat propriile ziduri, lasand in urma ruine care acum nu mai au ce proteja. Doar cerul ma mai tine minte, de cand zburam in noptile tarzii de vara si obosita, ma prabuseam pe cate-o stea din pulbere de foc si dinamita. Voi toti m-ati asezat pe rafturi in strafundul mintii, in biblioteci cu usi la care nu mai bate nimeni, nici macar timpul care se plimba neobosit prin fata mea si-mi lasa urme doar pe chip. Imi bate inima si cate o palma pe umerii goi, lipsiti de bronz sau mai stiu eu ce ingeri pazitori, si aud voci spunandu-mi ca ma iubesc, cand eu iubesc doar ce nu trebuie. Eu iubesc multe, cu toate ca pe ei i-am iubit mai mult decat orice.

Ce rost isi au cuvintele pe care nimeni nu le mai iubeste? Dar oamenii pe care nimeni nu ii mai citeste?

words are meaningless now

 -After all these years, I still can’t find the words to describe what you mean to me.

-We will create new words then.

-That’s the point, I replied. I don’t think we have to. Our hearts talk to each other in their own personal language.

- And what a beautiful language to learn that must be..

patru ani si doua suflete

               Vremea de afara contrasta cu primavara din sufletul meu. Fumam grabita, simtindu-mi anii din ultima vreme prinzand forma si culoare pe sub bratele rosii de frig, ce asteptau cu nerabdare sa te cuprinda strans. Te-ai apropiat incet de la spate, fixandu-ma cu aceiasi ochi care obisnuiau sa ma inghita precum strazile in tarziul noptii. Mi-ai intalnit privirea cu mai multa spaima decat bucurie, vazandu-mi chipul tras si obosit ce incerca sfortari nereusite ale unei fericiri purtata de aripile timpului. Nu mai eram noi si eram totusi mai noi ca niciodata. Doua suflete despartite si readuse impreuna de vreme se priveau atunci in oglinda si parca nici lor nu le venea sa creada. M-ai insfacat cu o sete teribila de mine in ochi si cu cea mai tandra atentie in gesturi, inlaturand cu gratia-ti caracteristica orice distanta si raceala asternuta de trecerea anilor. Patru ani si doua inimi. Inimi confuze care si-au imprumutat batai si s-au innodat cu vene. Patru ani si doua trupuri. Trupuri din alte planuri ale vietii, menite sa se gaseasca unul pe altul la rastimp de vreme. Patru ani si doua maini. Maini care au mers mereu cu palmele deschise si amintirea proaspata a atingerii prin lunga asteptare a regasirii. Dar parca si timpul statea atunci pe loc, la aceeasi masa si in acelasi pat cu noi, iar amintirile zambeau din indepartarea induiosata a anilor.. Si noi zambeam odata cu ele.   

"-What is happiness to you?

-This morning, having coffee with her."

Experientele cumplite nasc monstrii pe masura

 
               Lucrurile de o profunzime adanca sunt de cele mai multe ori invaluite in masti. Dar cum ramane cu oamenii? Li se aplica oare si lor acelasi principiu? Nu cred ca poti ajunge sa cunosti pe cineva pana in cele mai intime adancuri, sufletul nostru e construit precum labirintul lui Minos iar cei care incearca sa il descifreze se vor gasi pierduti dinainte sa inceapa. Fiecare chip ascunde o noua infatisare, iar fiecare infatisare descoperita e doar o fatada pentru un alt continut cu intelesuri menite sa nu fie asimilate vreodata. Singurul lucru permanent in viata este schimbarea, iar o schimbare constanta aduce cu ea motivele falsitatii. Astfel ca lumea imi pare astazi o sumbra capodopera de fictiune in care oricine porneste intr-o cautare a adevarului va sfarsi inecat intr-o balta de zapaceala absoluta. Mi-a fost dat sa invat de-a lungul timpului ca fericirea este invers proportionala cu masura de adevar pe care il descoperi, iar oamenii cei mai distrusi sunt cei cu o cunoastere completa. Dar nu numai doctrinele ruineaza suflete, ci si oamenii insisi. Fiecare dintre noi isi tese panze de constelatii in suflet care ajung sa ne devina propriul univers. Dar sa te multumesti cu ceea ce e pe deplin al tau nu e niciodata satisfacator, colonizarea unei lumi noi ce apartine altui individ fiind mult mai atragatoare. Asa se face ca alegem sa calcam peste vieti si vase de sange in goana noastra inspre cunoastere absoluta, capcana pe care ne-o intindem singuri. Pentru ca fiecare individ in care alegi sa te ingropi, pe care decizi sa il dezbraci de masti si haine bazandu-te pe un rationament al afectelor, este doar o fundatura iar daca nu, un drum pe care il vei parcurge neincetat dar nu te va duce nicaieri.
Astfel se risipesc cele mai bogate dintre suflete, cauta sa descopere atat de multe incat uita sa se pastreze pe sine..

"conditional-optativ"

             As vrea sa ma trezesc intr-o dimineata fara ganduri, sa imi descopar lenes corpul de sub cearceafurile care ti-au uitat mirosul si greutatea trupului si sa impaturesc jucaus toate amintirile sub perna. As vrea ca pentru prima oara intr-o lunga perioada de timp sa imi pregatesc cafeaua si micul dejun in liniste, o liniste potrivita anotimpurilor mohorate si planse de ploaie, pentru ca desi casa mea emana doar singuratate si propria-mi prezenta, in mintea mea rasuna voci ale unui trecut mult prea batran pentru tineretea chipului meu. In suflet eu port stafii, iar ele imi poarta gleznele inclestate de lanturi prin camerele dezordonate aducand la viata umbrele unei fericiri demult apuse. Toata viata am trait intr-o dezordine constanta, dar nu in haosul meschin al unor patru pereti, ci in lume, in vasta si ostentativa dezordine a mintilor neobosite cu miros de vise si tigari din foi si a trupurilor exaltate de raze de soare. De fiecare data m-am rupt de oameni crezand ca am nevoie sa fiu singura cu adevarurile si minciunile sufletului meu, excluzand astfel orice fel de impuritate pe care prezenta cuiva o mai putea oferi mintii mele alterate. Am inchis usa cu cheia si mi-am strans sufletul in brate, precum un copil speriat la venirea noptii si a orei de culcare ce aduce cu ea monstrii ghemuiti sub saltele. Dar sufletul meu ramase inapoia usilor inchise iar in maini strangeam paraginirea lasata in urma. Nu il mai simt demult in mine dar nu am incetat niciodata sa il caut. 

demons

                A trecut ceva timp de la ultima noastra intrevedere, poate mai mult decat ma asteptam. Nu te asteptam pe tine,  stiu ca tu mereu te intorci acasa. Dar eu nu sunt acolo acum, am fost plecata sa ma caut pe sine si inca nu m-am regasit. Cred ca m-am pierdut undeva pe drum, in niste brate straine care nu ma vor si nu ma simt. Or sa ma piarda. Doar noaptea vin si ma cauta in cearceafuri murdare, se prind de mine sa ma gatuie ca apoi sa isi lipeasca buzele de ale mele si sa-mi respire boala-n suflet. Pe cine astept eu oare? Tu ai venit oricum.

dear no one

                 Simt ca vreau sa incep ceva, dar nu imi gasesc nici cuvintele si nici faptele necesare. Vreau sa te incep pe tine, un suflet pe care inca nu l-am intalnit vreodata, pe care nu l-am dezbracat de ganduri si de intimitati sau haine, caruia nu i-am insuflat nicio picatura din oceanul meu de sentimente. Vreau sa te cunosc astazi, maine, sa te cunosc in fiecare zi si poate, sa ma cunosti si tu. Poti sa vii cand vrei, dar grabeste-te.  Astept sa ma iei oricand.

eu sunt a nimanui

                Nu am fost niciodata acea persoana care primeste atentia dezinteresata a oamenilor sau preocuparea lor pentru bunastarea inimii mele. Sufletul meu este o casa in paragina fara niciun locuitor, ale carei trepte nu le trece nimeni. O usa care nu straluceste si nu trezeste frumosul, nu atrage nici dorinta de a vedea ce se ascunde dupa. Majoritata se multumesc sa fie doar pasageri trecatori ai vietii mele,  care arunca o privire scurta la geamurile crapate iar apoi pornesc mai departe in cautarea lor fara de sfarsit.  Ei vad ziduri de case pretitudiuni, dar sub zidurile mele plange un suflet prabusit, greoi, al carui tipat umilitor nu ajunge dupa granitele albei inchisori. De o buna perioada de timp, cineva s-a asezat pe trepte si mi-a obisnuit sufletul cu mici bucati de fericire, o fericire bolnava pe care trebuie sa o rascumpar inzecit si care de fiecare data cand paseste inauntru-mi, imi calca apasat pe bandaje. Dar pentru cineva ca mine, o masca printre monstrii cu chipuri adanc brazdate de rani si viermi albi cu capete negre constituie un rau necesar, precum o gura de aer la suprafata apei urmata de inecuri repetate. Oricat de proaspat si transparent iti apare atunci gandul mortii, calau al tuturor suferintelor tale, ceva inauntrul tau se zbate totusi pentru viata. O viata pe care nu ti-o mai doresti de mult, dar ea te mai cere inca putin. Ce complicati suntem noi oamenii, cu ale noastre minti murdare si infidelitati ascunse de dupa perechi de buze cu dorinte atat de carnale si pline de pofta. . Intr-un sfarsit, ai sa pleci si tu, luand in graba ta fireasca bucati din mine, ca sa le duci departe de locul de unde apartin de drept, doar ca sa le abandonezi in drumul tau catre un alt "acasa".

Astazi nu vreau pe nimeni pe treptele mele.  De ce ? Pentru ca ti-ai lasat masca jos si am vazut ce ascunzi dedesubt.

"Nimeni nu arata ca ar sti c-o sa te piarda intr-o zi"

              Acum ceva vreme, mi-am adus aminte de o persoana care a trait cu mult timp inaintea-mi. De ce tocmai acum scriu despre ea? Nici eu nu stiu. Poate venirea iernii a chemat-o, precum un foc menit sa arda mocnit o casa din temelii, o casa ce ramane trista si sinistra ca dupa un asasinat. Poate fiindca eu sunt trista, asa cum nu am mai fost demult.

               Cert e ca ea revine mereu, fara sa o presimt vreodata si fara sa o astept. O simt mereu in sange, ca o otrava careia ma las prada cu placerea intima de a nu dori si a nu putea rezista. O intimitate care s-a emancipat demult de vorbe si explicatii. Ea este serioasa, cu privirea fixa a unui copil ce asambleaza pe covor un castel de carti, serios cum numai in copil poate sa fie. Obisnuia sa-mi povesteasca despre ea si despre taine ascunse adanc in inima ei. Dar era doar un biet suflet, abia trecut de varsta de 5 ani. Ce ar avea sa ma invete pe mine? Doar de as fi avut atunci ochii de-acum sa pot sa vad cu adevarat ce incerca sa-mi arate. 

                 Mi-a spus odata ca ea avea sa repare inimi cand va creste, caci ea vazuse multe cum s-au frant in fata ochilor ei caprui. Vorbea cu maturitatea unui barbat trecut prin greul si noroiul vietii, si purta pe buze siguranta celei mai femei dintre toate. "Inima e ca un angrenaj, un mecanism format din roti dintate care transmit miscarea de rotatie si momentul de torsiune dintre cei doi arbori" , incerca sa imi explice ea prin cuvinte mult mai mici si simple, iar deloc tehnice,mult mai potrivite pentru un copil abia atins de caldura soarelui pe obraji.

                Ea era copilaria mea, care acum de abia rasuna si se-arata-n mine; vointa de a nu se stinge pe vecie o exprima in fiecare inflexiune a vocii, in fiecare gest si zambet. Plecarea copilariei mele a fost totusi o plecare. Asa cum plecarile oricui sunt triste, ea singura a reusit sa se imprime mai adanc si mai inradacinat ca oricare alta. Ce incomode imi par legaturile cu toti oamenii, atunci cand eu le-am pierdut pe cele cu sine.

                Dar acum ceva vreme, prin randurile de sclavi pierduti de lanturi, cu fete crancene si umeri incordati, printre cladiri pustii ca niste sicrie fara viata uitate deschise, pe strazile singuratatii si tristetii, cu pasi grei si soarele sub pardesiu, trecea copilaria mea. Dar nici eu si nici alt trecator nu am recunoscut-o. 

tu m-ai adus la viata s-ai omorat tot ce aveam

            Eu astazi nu am suflet, eu am doar mortii mei din camera de zi, intinsi pe jos in resturi de mancare. Am grija de ei, caci doar ei au mai ramas lipiti de carnea asta putreda cu miros de talpi cojite din gustar. Tu astazi nu ma ai, tu nu mai ai nimic din mine. Ti-am supt din piele ani la randul si-am respirat parfum de inmormantare in fiecare gura din tine, in fiecare rupere de carne cu os si sange. Dar ale mele guri barbare, flamande si straine de otravuri, ce-ti sarutau cu buzele pe rand si sani si coaste, sau coapse intins-mpinse in cearceaf, au sapat si au sadit adanc in mine cu dinti murdari si galbeni, flori in pamant cu mucegai.. Sufletul meu e un cavou al mortilor tarzii, oras fantoma cu-asfalturi de infern pe care trece in drumul sau, cortegiul mortuar. Eu astazi am sufletul plecat si corpul lins de limbi sleioase si maini ce il framanta tot. Dar azi deja e noapte. Pe mine noaptea ma iubesc stafii.