my head is an animal

                   Si-a aprins o tigara si a potrivit-o cu grija intre buzele uscate de vorbe si satule de gustul sarat al ochilor. Era o catastrofa cu oase zdrobite de rugina si ochi cu vase sparte, ochi care derulau prin genele intinse catre univers povesti vechi in haine noi. Astazi isi permise sa uite de sine, caci astazi nimeni nu avea sa ii mai calce pragul, la fel ca ieri si poate si ca maine. Obisnuia sa isi picteze neajunsurile doar cu fum si fara de cuvinte, de frica celor care i-ar putea afla gandurile ce strapung prin tample noaptea tarziu. Dar mana cu care tinea narcoticul datator de moarte ascundea handicapuri emotionale si urme lasate de pumni in pereti albi ca de spital, un spital al inimilor bolnave. Inhala insatiabila din fumul toxic luand din cand in cand cate o masura din prafurile ei magice cu aripi din pulbere de univers. Asa isi incepea toate zborurile din miez de noapte si isi termina prabusurile de la 5 dimineata. Dar tot ea apuca cu frenezie fragmente si deliruri temporare pe care le inchide in eternitatea foilor albe, ce inca-si asteapta continutul. Acum insa, se pare ca ea era cea inchisa, un prizonier in propria minte.

Sfarsitul lumii a venit putin mai devreme

“Am asteptat in fiecare zi noaptea.”

                Si asa facuse. Noaptea in care intunericul din inimile lor avea sa le lumineze trupurile ce se cautau unul pe altul inca de la inceputul timpului. Fiecare mangaiere le intepa pielea cu duiosie, aducandu-le in priviri intelesuri nerostite dar cunoscute de amandoi. Intamplarea li se parea atat de vie si de prezenta in jurul lor, desprinzandu-se din haine si din amintiri, de parca greutatea ei pe pieptul sau era fireasca si naturala; cel putin asa o simteau cele doua trupuri care se cunoasteau fara sa se priveasca. Se strangeau unul langa celalalt, fara sa se vada cu ochii lacomi, care ar fi muscat cu sete si cu dureri atat de dulci, constienti de inutilitatea luptei dintre ratiune si afecte. O dragoste care si-a cusut pe loc cicatricile, amestecata cu dorinta arzatoare ce se plimba din varful degetelor pana pe fruntile transparente acum, ce lasau la vedere fiecare gand. Ardea tot aerul din ei iar rabdarea parca nu isi mai gasea rostul. Ce ii despartea? Viata din afara feresterelor disparuse odata cu lumina zilei, luand cu ea si zidurile cladite dintre ei. Nimic nu ar fi reusit oricum sa ii mai tina la distanta. S-au insfacat violent, mai mult ca intr-o apriga lupta in care ei jucau rolul celor mai inversunati inamici. Isi striveau buzele rosii, muscand la rastimpuri si se posedau unul pe celalalt pana la epuizare, in cel mai intim contrast.

                 Dar acea dragostea mai avea de trait o singura noapte pana sa imbrace iar camasa de forta. O noapte ce inca mai mocneste si arde carnea din mine, cand ma gaseste singura in aceeasi incapere in care neajunsurile sunt acum la ele acasa. Iar tu.. Tu esti acum in alta casa, oferindu-te fara cerere precum o intrebare care nu asteapta un raspuns din partea nimanui. Poate din cauza asta m-am si oprit din incercarea mea patetica de a mi te explica. Ti-am lasat langa talpi un univers aflat in expansiune in schimbul unor constelatii si stele pe tavanul care ne-a fost unicul martor. As fi fost in stare sa imi vand sufletul doar ca sa imi pot permite chiria inimii tale. Si poate ca am facut-o, dar se pare ca altcineva locuia deja acolo. Imi este mila de bietul suflet idiot care va incerca sa te detina. 

                         

resturi de lume

Nu imi mai pot auzi nici macar propriile ganduri. Pe strazile din universul meu de plastic doar timpul se mai plimba alene, privind cu sila spre cei care inca asteapta la semafoare. Parca ar vrea sa le vorbeasca, sa ii injure sau sa ii impinga de la spate, pentru ca ei nu merita liniste. Deschide buzele in ecouri surde si strange in piept un aer prizonier, gata sa ii franga coastele, dar nimeni nu il ia in seama. Isi trage pardesiul vremii peste umeri, inspira vocea-i  la loc in corzile vocale si isi continua drumul prin lumea mea de vise stinse, asteptand pe altcineva in care sa se mai rataceasca la rastimpuri. Nu mai ramane nimic de spus cand nimeni nu asculta. Si oare cati dintre voi mi-ati meritat cuvintele? Am scris o mie de povesti despre fiecare si v-am legat in pielea-mi de sub tample, crezand orbeste intr-o calatorie fara nicio destinatie. Mi-am odihnit fruntea si bratele in paturi cu necunoscuti si v-am purtat in ochi pana noaptea tarziu cand ploapele imi adormeau in perne pline de fulgi si stele tatuate de parfumuri straine. Am purtat razboaie si mi-am daramat propriile ziduri, lasand in urma ruine care acum nu mai au ce proteja. Doar cerul ma mai tine minte, de cand zburam in noptile tarzii de vara si obosita, ma prabuseam pe cate-o stea din pulbere de foc si dinamita. Voi toti m-ati asezat pe rafturi in strafundul mintii, in biblioteci cu usi la care nu mai bate nimeni, nici macar timpul care se plimba neobosit prin fata mea si-mi lasa urme doar pe chip. Imi bate inima si cate o palma pe umerii goi, lipsiti de bronz sau mai stiu eu ce ingeri pazitori, si aud voci spunandu-mi ca ma iubesc, cand eu iubesc doar ce nu trebuie. Eu iubesc multe, cu toate ca pe ei i-am iubit mai mult decat orice.

Ce rost isi au cuvintele pe care nimeni nu le mai iubeste? Dar oamenii pe care nimeni nu ii mai citeste?