luni, 23 aprilie 2012

către ea

Tocmai târziu ai plecat, şovăitoare ca întotdeauna, mergând cu pasul tău apăsat şi mintea-n alte zări. Nu! Eu te-am gonit, tu doar ai acceptat să îţi dau drumul. Doar oare atât de strâns te-am ţinut? Poate îmi pare rău. Şi totuşi, întotdeauna e mai bine să las obiceiurile vechi în speranţa unora noi. Pentru că, iubire, ai stors tot din mine. Si nu m-aş întreba dacă sunt tristă, dar nici nu cred că aş răspunde că sunt fericită. Sunt doar eu fără tine, o posibilă tu fără el. Da, atât de mult ai însemnat, ai rupt şi luat tot ce ti-am oferit eu de drept. Dacă doare? Nu ştiu, tu să-mi spui. Oare meriţi să doară? Nu cred că înţelegi oricum. Doar dacă ai şti cine sunt. Nu poţi să spui că mă cunoşti.

vineri, 20 aprilie 2012

sevraj

Plângi. Şiroaie nestăpânite de dureri fără nume şi scop se plimbă uşor în dedesubtul ochilor aprinşi în friguri. Mâinile-ţi tremură, căpătând o paloare ciudată, venele-ţi strâmte şi puternic colorate zbătându-se să iasă de sub carnea putredă şi arsă, cu miros de fum.
Viaţa nu mai găseşte nici un rost în tine, cum nici tu nu îi mai atribui nici un scop. Pânza aşteptării e străvezie. Palpitaţiile frânturilor de lumină se răsfrâng într-însa, înconjurând ca o licărire infirmă sufletul într-un întuneric înăbuşitor. Singurătatea se-mpleteşte cu vazele speranţelor şi adâncurile verzi ale indivizilor încă incerti şi străini. Capul se clatină greoi, sprijinit doar de gâtul alb, alintat din când în când de un scâncet dureros. Existenţa-ţi ţine-n pântece, teribilul timp şi spaţiu, ca într-un centru mobil al infinitului.
'Poate că totuşi n-am să mor...'

miercuri, 11 aprilie 2012

nevroză

Nedesăvârşirea se luminează în suflet ca o senzaţie dureroasă, ce provoacă o râvnă nouă. Ochii deschişi şi mari caută însetaţi în decorul fericirii trecute, lumina răsăritului. Priveliştea bolnavă pare furată dintr-un cavou al sentimentelor: o carte care cade, un pat care scârţâie, o oglindă care tresare, dau presimţiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Sorbind din întuneric, toate mobilele se înfricoşează. O pândesc! Vor să o gâtuie! Noaptea vin coşmaruri, aducând cu ele stafii ce o găsesc plângând deasupra patului ca pe un mormânt de ruine. Urmele vieţii se pierd în golul nemărginirii...

marți, 10 aprilie 2012

de unde vi?

Mi-ai desprins coastele de stern şi te-ai furişat cu ochi bănuitori înauntru, întampinându-mi sufletul diform cu false vorbe şi tandreţuri. Am deschis ochii, având senzaţia unei subite descompletări, a unui vid individualizat prin absenţă. Plecaseşi... În golul nesfărşit al unei răni fericite, durerea străbate mereu ca o rază din infinit.
.......................................................................................................................................
Cerul zâmbeşte amar, lăsând loc unui amurg târziu de primăvară. Am să plec şi eu, iubire.

je suis tout à toi!

Ochii mureau încet ca valurile la ţărm. O retină mărită, un iris căprui şi incandescent se zbăteau pe chipu-mi tânăr, atins de ploi şi palme grele. Zidurile se clătinau uşor pe sub o pereche de mâini nesigure, oferindu-mi o senzaţie de greaţă şi spaimă surdă. Simţeam cum rupeai bucăţi din mine, lăsând înapoia o carcasă goală, cuprinsă de un ruginiu tomnatic. Dintre mine şi tine, încă o dată m-am aruncat înaintea-ţi, pe genunchii cojiţi de asfalt, purtând pe mâini raze de soare care şterg repede urmele ploii.
Mă priveai cu inima zvârcolind aiurea şi printr-o încordare de voinţă, încercai un zâmbet rătăcit pe faţă. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Pleoapele roşiatice-ţi tremurau parcă făcând sforţări să stăvilească lacrimile, în timp ce respiraţia sacadată lovea puternic coşul pieptului. Gura-ţi picta cu simple vorbe, amintiri şi intimităţi rupte din adancul sufletului, aprins în zâmbet alb, în timp ce capul privea nebun tavanul cojit şi galben, peste care lumina bolnavă de afară arunca câte o umbră tremurătoare.
Îţi concentrasei toată esenţa vieţii în existenţa lui, o altă creatură bipedă, egocentristă şi în continuă schimbare. M-am strecurat uşor in tine, trecând prin trupul tău graţios şi dulce căutându-ţi inima încă umedă de dezmierdări. Acolo erai toată, căzută pe braţele mele, plângând ticăitul maşinal al unui suflet destrămat, ce aşteapta să-i ofer întreaga mea pricepere şi afecţiune. Te-am cules în palma şi mi-am deschis toracele, oferindu-ţi în vulnerabilitatea mea, adăpost. Nu avea să dureze, şi totuşi deja îţi făcusem loc înăuntrul meu. Vroiam să ştiu că simţi, cu trupul şi ardoarea lăuntrică, ceva, orice! Dar negăsind ce aştepta, sufletul ţi se scălda într-o tristeţe juvenilă, în care pluteau ca firele unei ţestături descusute momentele şi imaginea lui, stigmatizate înauntrul capului blond. Dureri furtunoase transformară avântul cuvintelor într-o zvârcolire neputincioasă a corpului, secat parcă şi de vlaga-i obişnuită. Nu-mi mai găseam pulsul, astfel că am ajuns să-ţi ascult bătăile ceasornicului tău, confundându-le copilăreşte cu ale mele. Nu ai sesizat, lăsându-mă să trăiesc o falsă închipuire, în timp ce tu ai amuţit sleită. Tremurai cu tot trupul si sufletul, destrămându-mi-te uşor pe braţe, în timp ce mintea-ţi sorta cu grijă amintiri şi gânduri. Nu puteai vorbi, nu puteai zâmbi. O simplă marionetă de ceară albă, oprită brusc din viaţă. Vedeam ochii tăi mari privindu-mă. Simţeam înecul într-o privire verde cu o lucire şi un contur roşu, sângeriu. Vroiam să-ţi fi putut fura, c-o simplă atingere toată simţirea şi raţiunea, şi să te las adormită în pieptul meu. Aş fi dat foc rădăcinilor tale cu realitatea, lăsând în urmă doar un întuneric amar, în care să rătăcim ca stropii de ploaie în noaptea tumultoasă de toamnă. Ţi-aş fi primit neajunsurile fără nici o durere! Doar plânsetele tale stinse m-ar fi durut, lacrimi disperate în care se sfâşie o inimă. Din adâncimile verzi ale ochilor tăi licărea stins, iubirea tainică.


[...] Era acum o fâlfâire plăpândă într-un spaţiu fără început sau capăt, în lovitura ceasornicului mecanic. Timpul îţi adusese împlinirea speranţelor. Te-ai deşteptat cu sărutarea lui pe buze şi amintirea unui nemărginit gol în suflet. Deşi nu mă interesa, uitai pe toată lumea în îmbrăţişarea lui. Chiar şi pe mine. Simţeam cum dispăreau ultimele fărâme de control pe care le aveam, odată cu tine. Durerea arzândă răsuna în toate arterele, mărind golul interior, singura urmă a existenţei tale înăuntrul meu. Niciodată nu ar fi trebuit să cedez înaintea-ţi! Niciodată!
Cine dracu sunt eu acum? Un chip în depărtarea ochilor tăi verzi. Singurătatea e tristă şi apăsătoare. Sufletul îmi tremură, mişcare de eter în nedesluşit. O aşteptare grea mă trage din ce în ce mai stăruitor spre o ţintă necunoscută. Timpul aleargă întruna, ţipăt surd al nostalgiei existenţei universale. Reminiscenţele se întunecă şi aşteptarea se preface într-o prăbuşire dureroasă. Sufletul ros mi s-a subţiat în mâinile-ţi blonde, ce-au palpat febrile tot vidul simţirii mele. Doar timpul se mai învârte sub ochii mei, ca o chemare neobosită ce îndurerează singurătatea. Ochi căprui fără privire care cer ajutor...
Ţi mai aminteşti, iubita mea? Oare mai ţi minte...?