joi, 29 ianuarie 2015

acasa

Ce ploaie murdara-i afara. Sau poate ca astfel mi s-a intiparit imaginea lumii pe retina, o aglomeratie de suflete putrede, mancate pana la os de cel mai crud cancer, lesuri mutilate ce cauta sa-si spele pacatele in smoala de dincolo de ferestre. Ochii caprui au obosit privind acelasi peisaj de ani de zile, precum un bolnav inchis intr-o casa fara usi si fara ferestre, unde lumina zilei e doar o inchipuire a unei minti tulburate de solitudine. Poate ca propria-mi minte este un labirint al carui arhitect si prizonier sunt eu, o inchisoare fara gratii si lanturi pe care am construit-o din proprie initiativa. Un rand de ziduri are nu doar capacitatea de a imprejmui pe cineva, ci si de a-l tine la distanta de ceea ce se regaseste in afara lui. Pentru ca deseori alegem sa ne faurim un univers inchipuit in care sa putem respira fara masti de oxigen sau masaj cardiac, unde zilele care trec nu te lasa cu rani de resuscitare pe sanii dezgoliti sub privirile impasibile ale unui grup de doctori cu mult prea multi pacienti decat pot tine in grija. Insa ce pret au propriile iluzii de care ne lasam furati de bunavoie?
Eu am platit de fiecare data cu prea mult suflet .

joi, 19 iunie 2014

my head is an animal

                   Si-a aprins o tigara si a potrivit-o cu grija intre buzele uscate de vorbe si satule de gustul sarat al ochilor. Era o catastrofa cu oase zdrobite de rugina si ochi cu vase sparte, ochi care derulau prin genele intinse catre univers povesti vechi in haine noi. Astazi isi permise sa uite de sine, caci astazi nimeni nu avea sa ii mai calce pragul, la fel ca ieri si poate si ca maine. Obisnuia sa isi picteze neajunsurile doar cu fum si fara de cuvinte, de frica celor care i-ar putea afla gandurile ce strapung prin tample noaptea tarziu. Dar mana cu care tinea narcoticul datator de moarte ascundea handicapuri emotionale si urme lasate de pumni in pereti albi ca de spital, un spital al inimilor bolnave. Inhala insatiabila din fumul toxic luand din cand in cand cate o masura din prafurile ei magice cu aripi din pulbere de univers. Asa isi incepea toate zborurile din miez de noapte si isi termina prabusurile de la 5 dimineata. Dar tot ea apuca cu frenezie fragmente si deliruri temporare pe care le inchide in eternitatea foilor albe, ce inca-si asteapta continutul. Acum insa, se pare ca ea era cea inchisa, un prizonier in propria minte.

Sfarsitul lumii a venit putin mai devreme

“Am asteptat in fiecare zi noaptea.”

                Si asa facuse. Noaptea in care intunericul din inimile lor avea sa le lumineze trupurile ce se cautau unul pe altul inca de la inceputul timpului. Fiecare mangaiere le intepa pielea cu duiosie, aducandu-le in priviri intelesuri nerostite dar cunoscute de amandoi. Intamplarea li se parea atat de vie si de prezenta in jurul lor, desprinzandu-se din haine si din amintiri, de parca greutatea ei pe pieptul sau era fireasca si naturala; cel putin asa o simteau cele doua trupuri care se cunoasteau fara sa se priveasca. Se strangeau unul langa celalalt, fara sa se vada cu ochii lacomi, care ar fi muscat cu sete si cu dureri atat de dulci, constienti de inutilitatea luptei dintre ratiune si afecte. O dragoste care si-a cusut pe loc cicatricile, amestecata cu dorinta arzatoare ce se plimba din varful degetelor pana pe fruntile transparente acum, ce lasau la vedere fiecare gand. Ardea tot aerul din ei iar rabdarea parca nu isi mai gasea rostul. Ce ii despartea? Viata din afara feresterelor disparuse odata cu lumina zilei, luand cu ea si zidurile cladite dintre ei. Nimic nu ar fi reusit oricum sa ii mai tina la distanta. S-au insfacat violent, mai mult ca intr-o apriga lupta in care ei jucau rolul celor mai inversunati inamici. Isi striveau buzele rosii, muscand la rastimpuri si se posedau unul pe celalalt pana la epuizare, in cel mai intim contrast.

                 Dar acea dragostea mai avea de trait o singura noapte pana sa imbrace iar camasa de forta. O noapte ce inca mai mocneste si arde carnea din mine, cand ma gaseste singura in aceeasi incapere in care neajunsurile sunt acum la ele acasa. Iar tu.. Tu esti acum in alta casa, oferindu-te fara cerere precum o intrebare care nu asteapta un raspuns din partea nimanui. Poate din cauza asta m-am si oprit din incercarea mea patetica de a mi te explica. Ti-am lasat langa talpi un univers aflat in expansiune in schimbul unor constelatii si stele pe tavanul care ne-a fost unicul martor. As fi fost in stare sa imi vand sufletul doar ca sa imi pot permite chiria inimii tale. Si poate ca am facut-o, dar se pare ca altcineva locuia deja acolo. Imi este mila de bietul suflet idiot care va incerca sa te detina. 


                         

marți, 10 iunie 2014

resturi de lume


Nu imi mai pot auzi nici macar propriile ganduri. Pe strazile din universul meu de plastic doar timpul se mai plimba alene, privind cu sila spre cei care inca asteapta la semafoare. Parca ar vrea sa le vorbeasca, sa ii injure sau sa ii impinga de la spate, pentru ca ei nu merita liniste. Deschide buzele in ecouri surde si strange in piept un aer prizonier, gata sa ii franga coastele, dar nimeni nu il ia in seama. Isi trage pardesiul vremii peste umeri, inspira vocea-i  la loc in corzile vocale si isi continua drumul prin lumea mea de vise stinse, asteptand pe altcineva in care sa se mai rataceasca la rastimpuri. Nu mai ramane nimic de spus cand nimeni nu asculta. Si oare cati dintre voi mi-ati meritat cuvintele? Am scris o mie de povesti despre fiecare si v-am legat in pielea-mi de sub tample, crezand orbeste intr-o calatorie fara nicio destinatie. Mi-am odihnit fruntea si bratele in paturi cu necunoscuti si v-am purtat in ochi pana noaptea tarziu cand ploapele imi adormeau in perne pline de fulgi si stele tatuate de parfumuri straine. Am purtat razboaie si mi-am daramat propriile ziduri, lasand in urma ruine care acum nu mai au ce proteja. Doar cerul ma mai tine minte, de cand zburam in noptile tarzii de vara si obosita, ma prabuseam pe cate-o stea din pulbere de foc si dinamita. Voi toti m-ati asezat pe rafturi in strafundul mintii, in biblioteci cu usi la care nu mai bate nimeni, nici macar timpul care se plimba neobosit prin fata mea si-mi lasa urme doar pe chip. Imi bate inima si cate o palma pe umerii goi, lipsiti de bronz sau mai stiu eu ce ingeri pazitori, si aud voci spunandu-mi ca ma iubesc, cand eu iubesc doar ce nu trebuie. Eu iubesc multe, cu toate ca pe ei i-am iubit mai mult decat orice.

Ce rost isi au cuvintele pe care nimeni nu le mai iubeste? Dar oamenii pe care nimeni nu ii mai citeste?

duminică, 18 mai 2014

words are meaningless now

 -After all these years, I still can’t find the words to describe what you mean to me.
-We will create new words then.
-That’s the point, I replied. I don’t think we have to. Our hearts talk to each other in their own personal language.
- And what a beautiful language to learn that must be..




sâmbătă, 17 mai 2014

patru ani si doua suflete


               Vremea de afara contrasta cu primavara din sufletul meu. Fumam grabita, simtindu-mi anii din ultima vreme prinzand forma si culoare pe sub bratele rosii de frig, ce asteptau cu nerabdare sa te cuprinda strans. Te-ai apropiat incet de la spate, fixandu-ma cu aceiasi ochi care obisnuiau sa ma inghita precum strazile in tarziul noptii. Mi-ai intalnit privirea cu mai multa spaima decat bucurie, vazandu-mi chipul tras si obosit ce incerca sfortari nereusite ale unei fericiri purtata de aripile timpului. Nu mai eram noi si eram totusi mai noi ca niciodata. Doua suflete despartite si readuse impreuna de vreme se priveau atunci in oglinda si parca nici lor nu le venea sa creada. M-ai insfacat cu o sete teribila de mine in ochi si cu cea mai tandra atentie in gesturi, inlaturand cu gratia-ti caracteristica orice distanta si raceala asternuta de trecerea anilor. Patru ani si doua inimi. Inimi confuze care si-au imprumutat batai si s-au innodat cu vene. Patru ani si doua trupuri. Trupuri din alte planuri ale vietii, menite sa se gaseasca unul pe altul la rastimp de vreme. Patru ani si doua maini. Maini care au mers mereu cu palmele deschise si amintirea proaspata a atingerii prin lunga asteptare a regasirii. Dar parca si timpul statea atunci pe loc, la aceeasi masa si in acelasi pat cu noi, iar amintirile zambeau din indepartarea induiosata a anilor.. Si noi zambeam odata cu ele.   

"-What is happiness to you?
-This morning, having coffee with her."



duminică, 11 mai 2014

Experientele cumplite nasc monstrii pe masura

 
               Lucrurile de o profunzime adanca sunt de cele mai multe ori invaluite in masti. Dar cum ramane cu oamenii? Li se aplica oare si lor acelasi principiu? Nu cred ca poti ajunge sa cunosti pe cineva pana in cele mai intime adancuri, sufletul nostru e construit precum labirintul lui Minos iar cei care incearca sa il descifreze se vor gasi pierduti dinainte sa inceapa. Fiecare chip ascunde o noua infatisare, iar fiecare infatisare descoperita e doar o fatada pentru un alt continut cu intelesuri menite sa nu fie asimilate vreodata. Singurul lucru permanent in viata este schimbarea, iar o schimbare constanta aduce cu ea motivele falsitatii. Astfel ca lumea imi pare astazi o sumbra capodopera de fictiune in care oricine porneste intr-o cautare a adevarului va sfarsi inecat intr-o balta de zapaceala absoluta. Mi-a fost dat sa invat de-a lungul timpului ca fericirea este invers proportionala cu masura de adevar pe care il descoperi, iar oamenii cei mai distrusi sunt cei cu o cunoastere completa. Dar nu numai doctrinele ruineaza suflete, ci si oamenii insisi. Fiecare dintre noi isi tese panze de constelatii in suflet care ajung sa ne devina propriul univers. Dar sa te multumesti cu ceea ce e pe deplin al tau nu e niciodata satisfacator, colonizarea unei lumi noi ce apartine altui individ fiind mult mai atragatoare. Asa se face ca alegem sa calcam peste vieti si vase de sange in goana noastra inspre cunoastere absoluta, capcana pe care ne-o intindem singuri. Pentru ca fiecare individ in care alegi sa te ingropi, pe care decizi sa il dezbraci de masti si haine bazandu-te pe un rationament al afectelor, este doar o fundatura iar daca nu, un drum pe care il vei parcurge neincetat dar nu te va duce nicaieri.
Astfel se risipesc cele mai bogate dintre suflete, cauta sa descopere atat de multe incat uita sa se pastreze pe sine..

duminică, 4 mai 2014

"conditional-optativ"


             As vrea sa ma trezesc intr-o dimineata fara ganduri, sa imi descopar lenes corpul de sub cearceafurile care ti-au uitat mirosul si greutatea trupului si sa impaturesc jucaus toate amintirile sub perna. As vrea ca pentru prima oara intr-o lunga perioada de timp sa imi pregatesc cafeaua si micul dejun in liniste, o liniste potrivita anotimpurilor mohorate si planse de ploaie, pentru ca desi casa mea emana doar singuratate si propria-mi prezenta, in mintea mea rasuna voci ale unui trecut mult prea batran pentru tineretea chipului meu. In suflet eu port stafii, iar ele imi poarta gleznele inclestate de lanturi prin camerele dezordonate aducand la viata umbrele unei fericiri demult apuse. Toata viata am trait intr-o dezordine constanta, dar nu in haosul meschin al unor patru pereti, ci in lume, in vasta si ostentativa dezordine a mintilor neobosite cu miros de vise si tigari din foi si a trupurilor exaltate de raze de soare. De fiecare data m-am rupt de oameni crezand ca am nevoie sa fiu singura cu adevarurile si minciunile sufletului meu, excluzand astfel orice fel de impuritate pe care prezenta cuiva o mai putea oferi mintii mele alterate. Am inchis usa cu cheia si mi-am strans sufletul in brate, precum un copil speriat la venirea noptii si a orei de culcare ce aduce cu ea monstrii ghemuiti sub saltele. Dar sufletul meu ramase inapoia usilor inchise iar in maini strangeam paraginirea lasata in urma. Nu il mai simt demult in mine dar nu am incetat niciodata sa il caut. 

sâmbătă, 12 aprilie 2014

demons

                A trecut ceva timp de la ultima noastra intrevedere, poate mai mult decat ma asteptam. Nu te asteptam pe tine,  stiu ca tu mereu te intorci acasa. Dar eu nu sunt acolo acum, am fost plecata sa ma caut pe sine si inca nu m-am regasit. Cred ca m-am pierdut undeva pe drum, in niste brate straine care nu ma vor si nu ma simt. Or sa ma piarda. Doar noaptea vin si ma cauta in cearceafuri murdare, se prind de mine sa ma gatuie ca apoi sa isi lipeasca buzele de ale mele si sa-mi respire boala-n suflet. Pe cine astept eu oare? Tu ai venit oricum.

vineri, 11 aprilie 2014

dear no one

                 Simt ca vreau sa incep ceva, dar nu imi gasesc nici cuvintele si nici faptele necesare. Vreau sa te incep pe tine, un suflet pe care inca nu l-am intalnit vreodata, pe care nu l-am dezbracat de ganduri si de intimitati sau haine, caruia nu i-am insuflat nicio picatura din oceanul meu de sentimente. Vreau sa te cunosc astazi, maine, sa te cunosc in fiecare zi si poate, sa ma cunosti si tu. Poti sa vii cand vrei, dar grabeste-te.  Astept sa ma iei oricand.

joi, 13 martie 2014

eu sunt a nimanui

                Nu am fost niciodata acea persoana care primeste atentia dezinteresata a oamenilor sau preocuparea lor pentru bunastarea inimii mele. Sufletul meu este o casa in paragina fara niciun locuitor, ale carei trepte nu le trece nimeni. O usa care nu straluceste si nu trezeste frumosul, nu atrage nici dorinta de a vedea ce se ascunde dupa. Majoritata se multumesc sa fie doar pasageri trecatori ai vietii mele,  care arunca o privire scurta la geamurile crapate iar apoi pornesc mai departe in cautarea lor fara de sfarsit.  Ei vad ziduri de case pretitudiuni, dar sub zidurile mele plange un suflet prabusit, greoi, al carui tipat umilitor nu ajunge dupa granitele albei inchisori. De o buna perioada de timp, cineva s-a asezat pe trepte si mi-a obisnuit sufletul cu mici bucati de fericire, o fericire bolnava pe care trebuie sa o rascumpar inzecit si care de fiecare data cand paseste inauntru-mi, imi calca apasat pe bandaje. Dar pentru cineva ca mine, o masca printre monstrii cu chipuri adanc brazdate de rani si viermi albi cu capete negre constituie un rau necesar, precum o gura de aer la suprafata apei urmata de inecuri repetate. Oricat de proaspat si transparent iti apare atunci gandul mortii, calau al tuturor suferintelor tale, ceva inauntrul tau se zbate totusi pentru viata. O viata pe care nu ti-o mai doresti de mult, dar ea te mai cere inca putin. Ce complicati suntem noi oamenii, cu ale noastre minti murdare si infidelitati ascunse de dupa perechi de buze cu dorinte atat de carnale si pline de pofta. . Intr-un sfarsit, ai sa pleci si tu, luand in graba ta fireasca bucati din mine, ca sa le duci departe de locul de unde apartin de drept, doar ca sa le abandonezi in drumul tau catre un alt "acasa".

Astazi nu vreau pe nimeni pe treptele mele.  De ce ? Pentru ca ti-ai lasat masca jos si am vazut ce ascunzi dedesubt.

vineri, 7 februarie 2014

"Nimeni nu arata ca ar sti c-o sa te piarda intr-o zi"

              Acum ceva vreme, mi-am adus aminte de o persoana care a trait cu mult timp inaintea-mi. De ce tocmai acum scriu despre ea? Nici eu nu stiu. Poate venirea iernii a chemat-o, precum un foc menit sa arda mocnit o casa din temelii, o casa ce ramane trista si sinistra ca dupa un asasinat. Poate fiindca eu sunt trista, asa cum nu am mai fost demult.
               Cert e ca ea revine mereu, fara sa o presimt vreodata si fara sa o astept. O simt mereu in sange, ca o otrava careia ma las prada cu placerea intima de a nu dori si a nu putea rezista. O intimitate care s-a emancipat demult de vorbe si explicatii. Ea este serioasa, cu privirea fixa a unui copil ce asambleaza pe covor un castel de carti, serios cum numai in copil poate sa fie. Obisnuia sa-mi povesteasca despre ea si despre taine ascunse adanc in inima ei. Dar era doar un biet suflet, abia trecut de varsta de 5 ani. Ce ar avea sa ma invete pe mine? Doar de as fi avut atunci ochii de-acum sa pot sa vad cu adevarat ce incerca sa-mi arate. 
                 Mi-a spus odata ca ea avea sa repare inimi cand va creste, caci ea vazuse multe cum s-au frant in fata ochilor ei caprui. Vorbea cu maturitatea unui barbat trecut prin greul si noroiul vietii, si purta pe buze siguranta celei mai femei dintre toate. "Inima e ca un angrenaj, un mecanism format din roti dintate care transmit miscarea de rotatie si momentul de torsiune dintre cei doi arbori" , incerca sa imi explice ea prin cuvinte mult mai mici si simple, iar deloc tehnice,mult mai potrivite pentru un copil abia atins de caldura soarelui pe obraji.
                Ea era copilaria mea, care acum de abia rasuna si se-arata-n mine; vointa de a nu se stinge pe vecie o exprima in fiecare inflexiune a vocii, in fiecare gest si zambet. Plecarea copilariei mele a fost totusi o plecare. Asa cum plecarile oricui sunt triste, ea singura a reusit sa se imprime mai adanc si mai inradacinat ca oricare alta. Ce incomode imi par legaturile cu toti oamenii, atunci cand eu le-am pierdut pe cele cu sine.
                Dar acum ceva vreme, prin randurile de sclavi pierduti de lanturi, cu fete crancene si umeri incordati, printre cladiri pustii ca niste sicrie fara viata uitate deschise, pe strazile singuratatii si tristetii, cu pasi grei si soarele sub pardesiu, trecea copilaria mea. Dar nici eu si nici alt trecator nu am recunoscut-o. 

vineri, 31 ianuarie 2014

tu m-ai adus la viata s-ai omorat tot ce aveam

            Eu astazi nu am suflet, eu am doar mortii mei din camera de zi, intinsi pe jos in resturi de mancare. Am grija de ei, caci doar ei au mai ramas lipiti de carnea asta putreda cu miros de talpi cojite din gustar. Tu astazi nu ma ai, tu nu mai ai nimic din mine. Ti-am supt din piele ani la randul si-am respirat parfum de inmormantare in fiecare gura din tine, in fiecare rupere de carne cu os si sange. Dar ale mele guri barbare, flamande si straine de otravuri, ce-ti sarutau cu buzele pe rand si sani si coaste, sau coapse intins-mpinse in cearceaf, au sapat si au sadit adanc in mine cu dinti murdari si galbeni, flori in pamant cu mucegai.. Sufletul meu e un cavou al mortilor tarzii, oras fantoma cu-asfalturi de infern pe care trece in drumul sau, cortegiul mortuar. Eu astazi am sufletul plecat si corpul lins de limbi sleioase si maini ce il framanta tot. Dar azi deja e noapte. Pe mine noaptea ma iubesc stafii.

miercuri, 18 decembrie 2013

declinul vag al unui suflet

                   Voiam sa-ti spun cat ma doare, cat ma sufoca de fiecare data, cum eu adun in sufletul pavat cu plumb, dureri ascunse, si-n ochii mari imi strang rugina timpului. Dar tu n-ai intelege, tu n-ai stiut vreodata sa cunosti iubirea, caci esti prea sigura, pe drept, de-a mea. Imi sarutai ochii bolnavi de tine cu batai de inima, care-au vazut in viata o mare de oameni si a lor nefericire. Zambeai, pentru ca oricat amar de vreme s-ar mai fi scurs, alaturi de ei, erai mereu tanara, vie, o copila ce nu stie neajunsurile lumii, durerea si panica mortii. Timpul te sfasie, te lasa infirm de ratiune si te urca pe cele mai inalte culmi ale disperarii. Dar eu nu eram un copil ca si tine, caci in jurul meu au murit toate jucariile iar lumina tineretii imi pare acum un doliu alb si surd. Undeva printre infantilitatile si afectele efemere, mi-ai gasit loc si m-ai asezat pe genunchi. Mi-ai facut semn sa nu ma misc si te-ai indepartat spre viata si tumultul soarelui, respirand bucurie dupa fiecare suflare iar pe mine trimitandu-ma inspre delir. Si parca te privesc de-o viata cum te indrepti spre alte lumi si cu alti oameni. Eu am sa te privesc mereu, caci ochii mei imi sunt pe veci bolnavi de tine.


A nimanui nu ai fost cum ai fost a mea, dar eu sunt singura care nu te va avea niciodata pe deplin.

sadness on a daily basis

Cand vine vorba de tine, eu uit mereu. Te rog sa imi reamintesti, ia-mi inima in palme si arata-i cum sa simta. Strange-o puternic, asa cum o vezi, grea si istovita in cenusa propriului ei foc.  Uita-te-n ochii mei si priveste-ma cat sunt de om, cu ale mele slabiciuni bolnave si randuri confuze ce-nchid emotii in cuvinte. Pentru ca eu scriu doar atunci cand caut refugiul, cand ma afund in valuri de tristete surda. Intima. Curgerea ei permanenta e interceptata de alte trairi, alte sentimente, ce doar o acopera si o ascund vremelnic. Dar ea rasare mai departe, aceeasi tristete in care se ineaca ziua cu tot cu lumina ei.
Bate o inima si-un ceas. Cu ochii-n lacrimi, mi-am regasit sufletul intins pe urme grele de pasi. Trairile mele si-au pierdut sonoritatea.




sâmbătă, 3 noiembrie 2012

living means oblivion

           Uitarea.
Obișnuiam să o descriu precum cea mai simplă formă de îngropare a sentimentelor. Un act voluntar, un mecanism ce se declanșează atunci când ești în pericol de a te pierde pe tine, de a te așterne în grotescul vieții; o dematerializare interioară a persoanei, un proces de golire al imundului acumulat ce se repetă până când nu mai rămâne nimic de lăsat în urmă. Omul rămâne absorbit de gândurile sale, până când sufletul ajunge un nud umblat de străinii care-i trec pragul. Golul se umple mai apoi cu alte amintiri, ce vor trăi în tine atâta timp cât vor putea. Nevoia de a renunța la ceea ce te definește îți sculptează de nenumărate ori personalitatea și firea. Tristețea se imprimă adânc, atât de adânc, încât ajunge până la marginile existenței individului.
Dar ea nu se uită niciodată. Nici măcar atunci când uiți să mai simți.

vineri, 12 octombrie 2012

eu sunt plecată cu lumea către zări

Aștept durerile să vină, să îmi subjuge viața toată,
Să-mi roadă chipul pân' la os, să-mi scoată cioburi din torace.
Tăiați-mi părul și luați-mi văzul, voi, robi eterni ai rațiunii mele 
Și înecați-mi corpul în pământuri, să-mi simt păcatele mai grele. 
Furați-mi venele din piele, îmi vreau scheletul fără carne,
Să fiu uitată între vânturi, cu lanțuri cosmice legată.
Cerșiți-mi aripi și coroane, un suflet ca un birt mizer
Să-mi fie corpul doar fiori, nu merit rai, 
Infernul meu printre voi.


joi, 11 octombrie 2012

când am să te cunosc?

                    Apuc cureaua, strâng speranțele cu dinții și-mi caut în piept o ultimă suflare. Golul crește necontenit în adâncul meu, în timp ce ochii plini cu praf privesc apusul din declinul unei vieți. Mă scald în soare, găsind în fiecare răsărit o altă sentință, în fiecare chip fără zâmbet o altă mască, în fiecare ceas al numerelor pare o altă moarte. Sunt în continuă transformare și-ncerc să-mi amintesc. Cine ești tu? Întinde-ți palmele spre mine, mângâie-mi cald fruntea și gura, sărută-mă ușor pe buze și-adu-mi aminte cine ești. Aș vrea să mă cunosc prin tine.
                    Caut scăpare-n vise. Simt urme de pași ce-mi calcă pe suflet, bandaje ce-acoperă păcate și-mi văd pielea murdară în ochii tăi. Dar oare tu ce vezi? Obișnuiai s-arunci priviri la fel de negre ca pământul, făcându-mi inima să-mi crape sternul ostenit iar suferința să-mi inunde iar plămânii tociți de fum. Simțeam cum mă scufund în lume, în timp ce căutam lumină. Nu am găsit-o niciodată.

luni, 13 august 2012

habar nu am

                  Undeva pe drum, mi-am depăşit anii, ca să-i găsesc tot înaintea-mi, mai mari, mai grei, cu graba lor firească. Departe mi-am dus gândurile sau ele m-au dus pe mine, pierzând odată cu vremea, scopul vieţii şi sensul lucrurilor. Mă-ntreb mereu când am să mă trezesc. Din somn, din visare, din contemplarea unei existenţe perfecte, imaginare. Acum afară plouă iar eu simt cum sunt bolnavă de realitate. Râvnesc tăcut un suflet proaspăt, o fericire incomensurabilă şi mă îndrept agnostic, cu paşi constanţi spre lume. Dar ea aleargă în mine.
Unde se duce?

sâmbătă, 11 august 2012

happy birthday

" - Ce vrei să bei?
  - Whisky, cer eu, whisky, că numai aşa începi să uiţi...
            - Să uiţi ce? se încruntă ea.
  - Te face să uiţi ziua; e groaznic să trăieşti numai în zi, să nu mai întâlneşti o dată noaptea, să nu mai dormi niciodată. Ce zi lungă, ce zi fără sfârşit... "

          
 

miercuri, 8 august 2012

frenezie

                   Obişnuiam să simt viaţa, muşcând din ea cu colţii gurii, barbar, total, lăsându-mă pradă unor fiori fierbinţi, unei voluptăţi în continuă creştere. Carnea se desprindea de piele iar venele arse fumegau puternic, profunzimea senzaţiilor amplificându-se treptat, până la marea împlinire a trupului. Simţurile se desfătau lacom, sălbatic, rigiditatea muşchilor fiind uitată atonic, cu mai multă spaimă decât bucurie. Dorinţa mi-ardea tot aerul din pieptul de sub sânii goi, provocând suspine, un oftat secat şi dureri abstracte, creierul suferind leziuni permanente. Terminaţiile nervoase erau surescitate iar ochii se împingeau înăuntrul capului, bolnavi şi înrădăcinaţi adânc. Suferinţele cronice erau pe cale să se stingă brusc, scăldându-mi leşul în ape purpurii de plăcerile lumeşti.
                   Vertebrele coloanei se aliniau uniform în poziţie verticală, pe când sufletul plângea copilăreşte, umblând slugarinc pe genunchi. O bucată de carne roşie cu dureri topite în ea, un amestec de narcotice şi sânge, adăposteau vidul albastru al neîmplinirii. Tăcere. Prezentul era neverosimil iar gustul lumii dispăruse subit. Viaţa întreagă se scursese violent din trupul sleit de puteri şi voinţă...
Poate avea un motiv. Poate nu mai avea loc înauntru-mi.

Cuptor

Picioarele se mişcau dureros,
călcând cu sfiala unui om pierdut de sine
deasupra-ncinsului ciment.
Purtam pe tălpile murdare,
mirosul cărnii în sfârşire,
strivind barbat cortegii funerare,
amanţi aflaţi în descompuneri
cu sufletul umblând tardiv pe pământiul orizont.
Găseam în ritmul marşului funebru,
necunoscute game ale tinereţii,
clavicul negru, nişte străini, pianul sobru şi
fostele iubiri cărând cu patimă,
false intenţii.

Viaţa părea înţepenită pe veci într-un cavou...

sâmbătă, 5 mai 2012

aluzie

O picătură de sudoare, apă de mare, soare şi sare
Cade greoi din frunţi ce-ascund tăcut, sub pale dungi frânturi de piele moartă şi necunoscut.
Ochi ruginii, bolnavi privesc un paradis pierdut în margini de univers
Am să clipesc, opreşte-mă din plâns, să nu-l strivesc
În pumn plin de vise narcotice, am încercat demult să mă feresc
Îmi spun pot, dar nu găsesc nici un rost, greşesc dacă trăiesc?
O viaţă de vicii...

luni, 23 aprilie 2012

către ea

Tocmai târziu ai plecat, şovăitoare ca întotdeauna, mergând cu pasul tău apăsat şi mintea-n alte zări. Nu! Eu te-am gonit, tu doar ai acceptat să îţi dau drumul. Doar oare atât de strâns te-am ţinut? Poate îmi pare rău. Şi totuşi, întotdeauna e mai bine să las obiceiurile vechi în speranţa unora noi. Pentru că, iubire, ai stors tot din mine. Si nu m-aş întreba dacă sunt tristă, dar nici nu cred că aş răspunde că sunt fericită. Sunt doar eu fără tine, o posibilă tu fără el. Da, atât de mult ai însemnat, ai rupt şi luat tot ce ti-am oferit eu de drept. Dacă doare? Nu ştiu, tu să-mi spui. Oare meriţi să doară? Nu cred că înţelegi oricum. Doar dacă ai şti cine sunt. Nu poţi să spui că mă cunoşti.

vineri, 20 aprilie 2012

sevraj

Plângi. Şiroaie nestăpânite de dureri fără nume şi scop se plimbă uşor în dedesubtul ochilor aprinşi în friguri. Mâinile-ţi tremură, căpătând o paloare ciudată, venele-ţi strâmte şi puternic colorate zbătându-se să iasă de sub carnea putredă şi arsă, cu miros de fum.
Viaţa nu mai găseşte nici un rost în tine, cum nici tu nu îi mai atribui nici un scop. Pânza aşteptării e străvezie. Palpitaţiile frânturilor de lumină se răsfrâng într-însa, înconjurând ca o licărire infirmă sufletul într-un întuneric înăbuşitor. Singurătatea se-mpleteşte cu vazele speranţelor şi adâncurile verzi ale indivizilor încă incerti şi străini. Capul se clatină greoi, sprijinit doar de gâtul alb, alintat din când în când de un scâncet dureros. Existenţa-ţi ţine-n pântece, teribilul timp şi spaţiu, ca într-un centru mobil al infinitului.
'Poate că totuşi n-am să mor...'

miercuri, 11 aprilie 2012

nevroză

Nedesăvârşirea se luminează în suflet ca o senzaţie dureroasă, ce provoacă o râvnă nouă. Ochii deschişi şi mari caută însetaţi în decorul fericirii trecute, lumina răsăritului. Priveliştea bolnavă pare furată dintr-un cavou al sentimentelor: o carte care cade, un pat care scârţâie, o oglindă care tresare, dau presimţiri de moarte. Inima e grea ca un pendul oprit. Sorbind din întuneric, toate mobilele se înfricoşează. O pândesc! Vor să o gâtuie! Noaptea vin coşmaruri, aducând cu ele stafii ce o găsesc plângând deasupra patului ca pe un mormânt de ruine. Urmele vieţii se pierd în golul nemărginirii...

marți, 10 aprilie 2012

de unde vi?

Mi-ai desprins coastele de stern şi te-ai furişat cu ochi bănuitori înauntru, întampinându-mi sufletul diform cu false vorbe şi tandreţuri. Am deschis ochii, având senzaţia unei subite descompletări, a unui vid individualizat prin absenţă. Plecaseşi... În golul nesfărşit al unei răni fericite, durerea străbate mereu ca o rază din infinit.
.......................................................................................................................................
Cerul zâmbeşte amar, lăsând loc unui amurg târziu de primăvară. Am să plec şi eu, iubire.

je suis tout à toi!

Ochii mureau încet ca valurile la ţărm. O retină mărită, un iris căprui şi incandescent se zbăteau pe chipu-mi tânăr, atins de ploi şi palme grele. Zidurile se clătinau uşor pe sub o pereche de mâini nesigure, oferindu-mi o senzaţie de greaţă şi spaimă surdă. Simţeam cum rupeai bucăţi din mine, lăsând înapoia o carcasă goală, cuprinsă de un ruginiu tomnatic. Dintre mine şi tine, încă o dată m-am aruncat înaintea-ţi, pe genunchii cojiţi de asfalt, purtând pe mâini raze de soare care şterg repede urmele ploii.
Mă priveai cu inima zvârcolind aiurea şi printr-o încordare de voinţă, încercai un zâmbet rătăcit pe faţă. Numai în ochii mari persista o umbră printre sclipirile umede. Pleoapele roşiatice-ţi tremurau parcă făcând sforţări să stăvilească lacrimile, în timp ce respiraţia sacadată lovea puternic coşul pieptului. Gura-ţi picta cu simple vorbe, amintiri şi intimităţi rupte din adancul sufletului, aprins în zâmbet alb, în timp ce capul privea nebun tavanul cojit şi galben, peste care lumina bolnavă de afară arunca câte o umbră tremurătoare.
Îţi concentrasei toată esenţa vieţii în existenţa lui, o altă creatură bipedă, egocentristă şi în continuă schimbare. M-am strecurat uşor in tine, trecând prin trupul tău graţios şi dulce căutându-ţi inima încă umedă de dezmierdări. Acolo erai toată, căzută pe braţele mele, plângând ticăitul maşinal al unui suflet destrămat, ce aşteapta să-i ofer întreaga mea pricepere şi afecţiune. Te-am cules în palma şi mi-am deschis toracele, oferindu-ţi în vulnerabilitatea mea, adăpost. Nu avea să dureze, şi totuşi deja îţi făcusem loc înăuntrul meu. Vroiam să ştiu că simţi, cu trupul şi ardoarea lăuntrică, ceva, orice! Dar negăsind ce aştepta, sufletul ţi se scălda într-o tristeţe juvenilă, în care pluteau ca firele unei ţestături descusute momentele şi imaginea lui, stigmatizate înauntrul capului blond. Dureri furtunoase transformară avântul cuvintelor într-o zvârcolire neputincioasă a corpului, secat parcă şi de vlaga-i obişnuită. Nu-mi mai găseam pulsul, astfel că am ajuns să-ţi ascult bătăile ceasornicului tău, confundându-le copilăreşte cu ale mele. Nu ai sesizat, lăsându-mă să trăiesc o falsă închipuire, în timp ce tu ai amuţit sleită. Tremurai cu tot trupul si sufletul, destrămându-mi-te uşor pe braţe, în timp ce mintea-ţi sorta cu grijă amintiri şi gânduri. Nu puteai vorbi, nu puteai zâmbi. O simplă marionetă de ceară albă, oprită brusc din viaţă. Vedeam ochii tăi mari privindu-mă. Simţeam înecul într-o privire verde cu o lucire şi un contur roşu, sângeriu. Vroiam să-ţi fi putut fura, c-o simplă atingere toată simţirea şi raţiunea, şi să te las adormită în pieptul meu. Aş fi dat foc rădăcinilor tale cu realitatea, lăsând în urmă doar un întuneric amar, în care să rătăcim ca stropii de ploaie în noaptea tumultoasă de toamnă. Ţi-aş fi primit neajunsurile fără nici o durere! Doar plânsetele tale stinse m-ar fi durut, lacrimi disperate în care se sfâşie o inimă. Din adâncimile verzi ale ochilor tăi licărea stins, iubirea tainică.


[...] Era acum o fâlfâire plăpândă într-un spaţiu fără început sau capăt, în lovitura ceasornicului mecanic. Timpul îţi adusese împlinirea speranţelor. Te-ai deşteptat cu sărutarea lui pe buze şi amintirea unui nemărginit gol în suflet. Deşi nu mă interesa, uitai pe toată lumea în îmbrăţişarea lui. Chiar şi pe mine. Simţeam cum dispăreau ultimele fărâme de control pe care le aveam, odată cu tine. Durerea arzândă răsuna în toate arterele, mărind golul interior, singura urmă a existenţei tale înăuntrul meu. Niciodată nu ar fi trebuit să cedez înaintea-ţi! Niciodată!
Cine dracu sunt eu acum? Un chip în depărtarea ochilor tăi verzi. Singurătatea e tristă şi apăsătoare. Sufletul îmi tremură, mişcare de eter în nedesluşit. O aşteptare grea mă trage din ce în ce mai stăruitor spre o ţintă necunoscută. Timpul aleargă întruna, ţipăt surd al nostalgiei existenţei universale. Reminiscenţele se întunecă şi aşteptarea se preface într-o prăbuşire dureroasă. Sufletul ros mi s-a subţiat în mâinile-ţi blonde, ce-au palpat febrile tot vidul simţirii mele. Doar timpul se mai învârte sub ochii mei, ca o chemare neobosită ce îndurerează singurătatea. Ochi căprui fără privire care cer ajutor...
Ţi mai aminteşti, iubita mea? Oare mai ţi minte...?

sâmbătă, 10 martie 2012

Uit ca am scris. Uit cum am scris.

Aveam sentimentul unui mort în plin cortegiu funerar. Capul îmi era pe umeri, clătinând din când  în când aprobator asupra unui gând sfios, adus de alte vremuri bătute aspru de vânt. Mintea seacă, golită de orice picătură de raţiune şi purtare logică încerca o anamneză zadarnică firii mele urâcioase de acum: încrederi devenite palide, feţe anoste şi realităţi diforme, filmul unui dependent în plină difuzare rula într-o pereche de ochi nesiguri, goi; ochi ce obişnuiau să vadă în imundul vieţii. Aducea a scenariu de Oscar, nişte deprinderi şi obiceiuri uzate puse în scenă cu tact şi o sală plină, urlau atunci în mintea-mi surdă, pierdută la intersecţia dintre două lumi. Fără zgomot, priceperea şi facilitatea de a-mi dezveli sufletul sub privirile indivizilor pasageri a dispărut lăsând vesel, un hadicap emoţional într-o inimă abandonată până la refuz. O decepţie proaspătă mă-ncearcă şi-mi impune cu frică şi servilitate o stângăcie naturală oricărui infirm. O involuţie dezamăgitoare, gânduri în intimitatea unui nou pseudonim şi un nou alter-ego: Ra.

duminică, 20 noiembrie 2011

O postare oarecare

Intr-o oarecare zi, cu un oarecare grup de oameni, tu preferi sa le zici prieteni... intr-un oarecare bar ai uitat cine erai.
Orasul zace-n transparenta cu blocurile lui de ciment si indivizii ce-mbraca strazile intr-o ceata cenusie, in timp ce tu te pierzi prin peisaje vesnic marcate de fumul plamanilor tociti. Stai intre patru pereti, dar alergi pe orizonturi si boabe de cafea, nasti vise fara nume si el se-ofera sa te-ajute. Cine e el?
Se sparg difuzoare si se dilata retine, o usa se mai tranteste-n pragul vietii tale si-apare-o ea care-ti cere o vorba buna si-o tigare. E doar in trecere iti spui, la fel ca multi altii, dar nu-i nimic, tu ai tot timpul un loc pastrat pentru fiecare dintre ei si ele, care pleaca si revin dar raman mereu in sufletul tau.
Mese pline, scaune goale, oameni vechi si noi, oameni cu certitudinea fericirii de ieri, a monotoniei de azi si a dezinteresului fata de cele ce urmeaza. O muzica lenta irita conversatii aprinse, pumni in perete, vorbe scuipate de dupa usile inchise, si o necunoscuta ce pare sa stie. Ce stie ea? Nimic, sunt doar doi ochi straini ce te-au vazut si au simtit nevoia sa ii vezi si tu. Oare o sa ii tii minte?
Se-arunca in nestire cuvinte grele si planuri de viitor, vorbe care iti zic de momente din copilarie si intimitatii din anii tai trecuti, si se mai scurg pe gat alte zeci de cafele.
Intr-o oarecare zi, intr-un oarecare bar, un oarecare grup de oameni, eu prefer sa le zic prieteni, mi-au spus cine eram. Cine sunt.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Suflet bolnav

Flămând te priveşte
şi-n gânduri roşii-i apari
Te-atinge haotic, vioara suspina.
Te rupe de carnea-ţi plăpândă, în vis
se onduleaza pe tine,pamant
privirea c-o cârpă ţi-o şterge
Îţi extirpă auzul din rădăcini
şi-ţi cântă-n delir sonate.
Îţi leagă conştiinţa,
un singur nod scurt
în orele urmatoare,
dispare lumina
Te foloseşte, bucată de lut
Cu gandul.

luni, 10 octombrie 2011

Nostalgie.

Şi iţi promit un ultim dans...
Timp, cu ochii roşii şi părul răvăşit de noapte, iţi culci odraselele pe gene adâncite-n seară.
Dar iţi mai aminteşti de ieri, zburam cu aripi de condor, spre basme, prinţi si flori de lut,
Iar azi se crapă mai de ziua, tu neîncetat mă plimbi prin răsărituri, dar plouă.
Şi plouă mersul conturat de vise, în timp ce desenezi în fugă
Pe fruntea-mi palidă de gânduri, formele anilor, şi flori de lut...
Parfum de verde în declin, din primavara atâtor flori, respir sub ploapele închise.
Clavicul negru de pian-n-acord c-o coardă de vioară îmi plâng durerile profane
Rănite degete nervoase se ţin la pas cu râsuri zgomotoase.
Şi ţi-am făgăduit un ultim dans, cu geamăt ars de suflet chinuit
O, dans promis pierdut prin rânduri, iubite timp cu părul răvăşit, te-ai scurs
Prin nopti pierdute-n albul zilelor de vara...

vineri, 30 septembrie 2011

Ingrop inca un mort iubit

              Ploua dulce, rascolind miros de pamant negru. Indivizi anonimi imi cercetau pasul rupt de asfalt, cu ochi grabiti si trupurile lor zvelte. Zumzetul aglomeratiei, oamenii zgomotosi si miscarile lor dezordonate palmuiau linistea de odinioara, desfiintand-o cu repeziciune.Viata trecea mereu pe aleile luate la pas. Sub cerul anemic, orasul indoliat dansa pe ritmuri mate, prim fumuri si cenusa iubirilor apuse in zile de demult.
''Azi nu ma mai intorc acasa.'', sopteam alert prin buzele aprinse de sarutari fierbinti de nicotina. Vedeam cum te apropii, in cerul cu dungi pale, stinse. M-ai luat usor de mana, cu gesturi mute, trezind in mine intreaga lume adormita. Si-mi aduceai a cliseu blond al anilor '50. Tigarete lungi, buze puternic rujate; degete strans legate, palme-mpletite si miscarile-mi bolnave si incete.
             Crepuscul de visari, spart de necunoscutii trecatori ai vietii mele. Aveam ochii grei si putrezi de vicii si sperante. Dar ochii mei erau numai ai tai! Stiai, si totusi zambeai, descretindu-mi fruntea-nvinetita, pe umarul tau.
Cateodata insa, parea ca nu dai doi bani pe noi. Pe mine, pe el... Cateodata, lasai capul usor pe spate si-mi ziceam ca zbori spre alte zari. Iti placea sa-i uiti pe toti, respirand linistita din adancul pieptului. Te-ascultam cu trupu-mi bolnavicios si sufletul murdar, plin de pacate. Te-ascultam mereu, dar oare tu m-ai auzit vreodata? Iti spuneam atatea si totusi, nu ti-am zis nimic niciodata. Cascam gura larg, lasand sa tipe tacerea, in timp ce-mi prindeam tamplele-n palme, incet si fara sunet. Ma rezemam de pereti reci, tatuati cu ganduri straine, privindu-te cu vidul ochilor. Lasam sa treaca asa minute, ore, zile...
[...] Azi, aleile sunt goale. Pot sa treaca oamenii cu viata lor de toate zilele.

vineri, 9 septembrie 2011

Traind absent

E-n moarte sigura cu noaptea-n camera de zi... Coniac, cafea, tigari, foi cusute-n poezi. Nu e culoare, decupeaza tineretea din reviste si ziare, coase visele de mobila si covoare. Suna o sonerie, telefoane, muzica e prea tare; o da incet si scrie:
Ea are 16 ani si n-are stare, isi stinge lumea intr-o noapte cu o boaba si-o tigare, bea tarie pana plange, calca pe cruce si se culca, bea cafea si baga munca pana-adorm oasele... Inchide ranile cu fum, ineaca ingerul cu scrum, toarna alcool, isi coase buzele cu alte buze, isi cere scuze, si te-asteapta sa adormi... Si nu e patul pat daca nu-s doua perne sifonate, si nu e somnul somn daca nu o prinde ziua-n alta parte; un semn inchis ca intr-o carte...
Asculta pulsul altcuiva, inchide ochii si respira, simte lumina tot mai slaba, setea obscura, lumea-njura si se pierde in temperatura. Ridica inima din piept si se priveste in ea, mai stinge niste cancer, mai soarbe o cafea, trosneste niste degete, deschide un ziar si iti citeste horoscopul iar si iar, cand simte ca nu-si minte destul timpul...
Deschide tipla, fierbe praful, naste linistea dinaintea furtunii, tremura tare...ca fantezia fara tunete e ca o lume fara sunete si semafoare. Deschide toate usile, face curent in sine; farduri, masti si pastile, marfa, droguri si monstrii de bucatarie...

E-n moarte sigura cu noaptea-n camera de zi... Coniac, cafea, tigari, foi cusute-n poezi. Nu e culoare, decupeaza tineretea din reviste si ziare, coase visele de mobila si covoare. Suna o sonerie, telefoane, muzica e prea tare; o da incet si scrie:
Sevraj.

                                                                                                              Steleverzi

joi, 1 septembrie 2011

De mana cu vara

Timpul vine din viitor...
Treceti ochii grabiti prin randuri de ganduri amare, scrise de-o vara cu flori in numere pare; ganduri pierdute-n prosoape, uitate-n nisip.
Arunca-ti visele departe, in toamna zdrentuita de culori, frunze si-alei murdare. In vieti aflate-n putrefactie.
Treci prin tentatii, leaga relatii scurte cu chipuri vesnic pierdute-n bai de soare si de fum, placeri ascunse-n bautura; ce dragi imi sunt cei anonimi.
Talpi arse si cojite, se plimba lent pe pictori de cuvinte, cu negru cearcane sub ochii lenesi aruncati pe schite vagi a o mie si una de probleme.
Si-am inceput alert, ti-am spus prea multe ca mai incolo sa le uiti, dar nu-i nimic, nu-ti cere scuze.
''Eu nu ma supar niciodata.''
Sfarsit de vara-a numerelor pare, cand timpul vine din viitor, trece in urma, cade usor si o acopera cu flori, caci mortii mor si ei mereu.

Un cer violet, departe, cuvinte scuipate intr-o dimineata aspra de septembrie...

duminică, 19 iunie 2011

This clock never seemed so alive

Am vazut mai demult pe un blog o idee interesanta. Sa scriu o scrisoare pentru eu ( nu imi place cum suna "mine" ) din viitor. Pentru cea care voi fi peste 10 ani.

Draga draguta suspecta din viitor a.k.a eu, 

Astern cuvinte care sa-mi poarte varsta in timp si sa imi dea un motiv sa nu imi sterg blogul. Probabil ca o sa razi in timp ce vei citi asta, pentru ca nici chiar eu nu ma pot abtine sa nu o fac. Ca tot a venit vorba, cum mai este rasul tau? Inocent, colorat, vesel? L-ai pastrat asa timp de 10 ani? Ei bine, sper ca da. Dar viata ta?...asta daca ai una. Ai dat la medicina, la drept sau te-ai bazat pe business-ul batranilor? In orice caz, sper ca o duci bine cu banii. Tot mai sunt mica ta obsesie? Ai invatat sa te descurci si sa nu iti iei tepe, da? Ma bucur daca e asa. La loto ai castigat? Mai bine zis, ai jucat vreodata? Sper ca nu, pentru ca esti constienta ca nu esti o persoana prea norocoasa. Pitic mai esti? Un pitic dubios, daca da. 
Ai un apartament mare in Valcea sau te-ai reorientat spre Bucuresti? Poate ai parasit tara pentru ceva mai bun...nu stiu. Asta daca nu a venit sfarsitu' lumii si s-au dus dracu' toti. Ei da, asta ar fi tragedie. By the way, cum scrie acum in buletin? Plesanu sau Petrova? Daca e a doua varianta, inseamna ca l-ai mituit pe tipul care a aprobat  schimbarea. Si chiar si asa, e bine, te descurci. Peste probleme ai trecut? Familia cum e? Daca traiesc, e bine. Ma bucur. S-a casatorit cineva inaintea ta? Si daca da, sper ca a fost o alegere buna. La reuniunea de 10 ani la Take ai fost? Oh, sper ca da ca sti bine ca la banchetul din a 8 a nu am mers. Sper ca ai tinut cateva prietenii. Esti singura sau cu un brunet cu ochii verzi? Eh, tu sti mai bine, nu ma mai adancesc. Te-as mai intreba cate ceva, dar e tarziu si maine am examen. Sper sa fie ok.

Numai bine din trecut, 

Lorena.


Tu ce mesaj ai trimite catre tine, cel/cea din viitor?

Spleen

Te-ai trezit, golit de orice picatura de viata. Esti ca un mort ce cocheteaza cu un miros aspru de formol in care, isi ineaca pe rand, ratiunea si apoi dorinta. Pe sub buze, incerci un zambet nebun, izvorat din pasiunea primei crime. Cu mana la falca, suspectezi ceasul cu curelusa neagra. Tarziu...foarte tarziu. Te tarasti obosit, carandu-ti crucea-n spate, cu un aer vinovat si o pereche de ochi grabiti. Esti rastignit undeva intre viata si moarte, nesatisfacut de niciuna. Pendulezi in stanga si in dreapta, impins de o comoditate cat se poate de corecta. Ai ajuns la un consens. Acum ii astepti pe ei sa faca ceea ce ar trebui sa faci tu. Nu ai nici o parere, doar o cutie cu ce-a mai ramas de murit din tine. De 3 zile, esti intr-o inmormantare continua, mereu acceasi.  O stare ciudata te-apasa, si-ti spui ca esti doar plictisit. O plictiseala bizara cu parfum de morga.

miercuri, 1 iunie 2011

Un galben rece si-o pensula fina

si vara iti pulseaza din nou in suflet....
Dar prefer o altfel de vara. Cu frunze galbene si infirmitati evidente, poate si un fulg zapacit de nea, ratacit printre randuri. Si frig, mult frig, pentru sufletul tau proaspat scos din ambalajul de inghetata. Doar trebuie sa te menti, sa nu cumva sa mi te-asterni pe brate...te-as topi si nu-mi doresc asta. Da, si ce vara ar mai fi...

luni, 9 mai 2011

În goana după personalitate.

Lets tear away these faces we hide behind
Cutting through the airwaves
Open up our minds
Show ourselves to the world tonight
Cause we are... No longer in disguise!



Numai că am hotărât să jucăm teatru. Jocul culorilor.

Pe scena vieţii tale, distribuţia nu ţine cont de religie, sex, orientare politică şi, din cauza asta, joci Albul. Nu te poţi împotrivi, deja ţi-am tăiat acea replică. Haide, grăbeşte-te, costumiera te aşteaptă, şi timpul se dilată cu fiecare rol acceptat de restul participanţilor la spectacol.
Ah, dar nu mai e timp de repetiţii! Niciodată nu a fost dar e bine şi aşa.
Şi nu cumva să îti pară rău.
La sfârşit ne dăm jos măştile, suntem iar noi, chinuiţi de falsitatea şi inutilitatea umbrei noastre în lumina reflectoarelor. Plângeţi-vă durerea, bucuria, patima în culise...pentru că mâine spectacolul continuă.
Acoperă-ţi din nou faţa şi păşeşte fără emoţii. Să fim profesionişti, la asta se rezumă totul.
Nu?

luni, 25 aprilie 2011

...But I need to write !

Orgie imundă. Impetuozitate.
Mă simt ca un invalid ce şi-a pierdut mobilitatea, fiecare rând ascuţindu-se în carnea-mi înfierbântată, precum fumul ce se păstrează cenuşiu atunci când lumânarea timpului mă arde, mă arde... Mâinile-mi palpânde şi febrile sfidează răstignirea, chinurile ţintuirii repetându-se obsedant în zeci de peniţe, iar mintea lacomă invocă, fără gânduri, nesupunerea, dispreţul, răzvrătirea, anarhia. Înţelesuri aşezate halucinant într-o mână de cuvinte, care aşteaptă...Nu aşteaptă nimic. Nu aştept nimic.

"I'm coming home
I know my kingdom awaits and they've forgiven my mistakes
Back where I belong
I never felt so strong
I'm coming home"
Ce cântec trist!...mă cheamă-n gesturi mute şi sfioase, iar când amiaza-apune, plange şi mă săruta lung pe ochii stinşi cu gene-nchise la culoare...pe gura caldă.

Suflet bolnav.
Pasu-mi de adolescent cu cadenţa-i grăbită pătrunde în necunoscutul trecator şi incert. Un necunoscut alb, difrom, ce se pierde în faţa ochilor căprui şi se regăseşte în sufletele absente ale indivizilor anonimi. Primesc noul înveliş cu acorduri de expresivitate, luat la schimbul stilului fanat, anost. Braţele aşteaptă întinse.  Oh, şi ce braţe de statuie..le-ai crede-adormite de ani si fără vise...

miercuri, 26 ianuarie 2011

life. changes

azi am avut cea mai mare revelatie din ultimul timp. nu eram pregatita pentru ea. as vrea sa scriu ceva frumos.  voi inceta sa scriu. Am sa astept. as vrea sa spun ramas-bun. Adio.

duminică, 23 ianuarie 2011

The green office and the dark desk drawer

           Cerul se întunecă brusc. Sufletul îşi transformă mişcarea în plutire fără ţintă, apoi în imobilitate. Timpul alerga alături, apă tulbure în care se îneacă toate speranţele. Atmosfera grea purta întru-i pânza deasă amintirea unei existenţe divine şi a încrederii devenită palidă. Plânse amarnic ca şi cum s-ar fi prefăcut întreaga lume în pulbere de vise şi ar fi ramas ea singură pe mormantul de ruine. Între două lumi, sufletul gol se scufundă în nesfarşitul singurătăţii.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

marți, 11 ianuarie 2011

Rânduri pentru Bury

            Cerul amurgului este amar şi intim. Ploaie de stele, zilele viitorului cad în noapte. Cuvintele apar şi dispar într-o dezordine veselă.  În intimitatea pseudonimului, o să filez fiecare vorbă, săpată-n mine cu accentul-ti calm. Îti revăd postarea, nefericit motiv de inspiraţie. Extaziată de spectacolul ochilor deschişi, izbucnesc violent în viaţă, clar, tânăr, proaspăt.  După-ţi pauza neagră, aştept răcorirea minţii într-un strigăt surd şi gol.

joi, 6 ianuarie 2011

Noduri şi semne

           Aşa cum trăiesc în primăvară, am ajuns să îmi cunosc şi toamna, într-o lungă revărsare şi plutire de frunze, gânduri şi sânge. Toamna...cu zdrenţe de rugină a teilor şi neputinţe transparente. Momente fade, fără contur şi fără pondere, clădite din abur pe dispreţ cu adâncul mort, dispreţ faţă de sine. O ură intimă, proaspătă, ce mă respira posesiv; mintea-mi alunecă-n genunchi şi se târăşte îngrozită şi servilă. Şi surdă. O ură fără gând, fără vorbe şi fără scop. Pură. Ochii-n friguri aprinşi în zâmbet alb, dau o învăluire stinsă, demodată şi oarbă caleidoscopului de simţuri. Încrederea moare, bucuria cuvintelor având o paloare albă ca de malarie, nevoia spontană aşteptând să devină un efort deliberat. Albastrul mă cuprinde în îmbrăţişarea-i cutremurătoare, sfioasă. Drama rămâne suprimată succint şi stângaci în rânduri seci... Şi noaptea cade vast melancolică, vid profundă pe acelaşi pământ inutil.

miercuri, 29 decembrie 2010

What I loved in 2010...

"Amount of words"                                         
Friends                                                 
Fun                                                      
Learning Cyrillic Alphabet                              
"Bury it"                                                         
Face my dad, swearing him&Co.          
9 Guys                                                          
The Summer                                                 
"BB-efil"                                                                                     
Love                                                              
Whiskey Bar                                                  
Secondhand Serenade-Your Call                   
"Vise în Iarbă"                                               
Facebook                                                     
Train                                                             
Money                                                          
My hair                                                        
"It makes no sense all"                                  
Black Pens                                                 
Camps
Grills                                                            
Jokes                                                          
Cafes
Coca-Cola                                                           
Pineapple                                                     
Raccoons
Family
Râmnicu Vâlcea                                           
Partys                                                          
Shopping                                                     
Yahoo ! Messenger                                     
My Phone                                                   
School&Co.                                        
Buying Books                                             
My Maid                                                    
Hair Straightener                                         
Full Metal Panic
Movies                                                      
The green color
Guitar
Cosmote
Free-time
A lot of girls
"Life with Louie"
Symbolicist Romanian Poerty
"Forest of the Hanged"
"Adam and Eve"
"Fervor"
"Both"
"Childhood Lane"
"In Medeleni" trilogy
"Novel of the Nearsighted Adolescent"
"With the Gypsy Girls"
Ionel Teodoreanu
Mircea Eliade
Liviu Rebreanu
George Bacovia
Dumitru Iacobescu
Stephenie Meyer
& Others
Undisclosed Desires
Rain
Dreams
1 Special Photo
More Photos
Games
Vid's
Friendship
Honesty
Happiness
Beauty
Ecstasy
Ancillary
Mistery
Sharing Secrets
Telling Stories
New Year's Eve
Memories...

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Paradoxul Mincinoşilor - Epimenide

Epimenide - poet şi filozof grec. Acestuia i se atribuie următoarea afirmaţie din care s-a format celebrul paradox al mincinosului:

Epimenide, Cretanul, spune că toţi cretanii sunt mincinoşi.
Dar Epimenide este cretan.
Deci Epimenide este mincinos.
La care Epimenide ar putea raspunde:
De ce mă faceţi mincinos?
Eu mint, dar nu e adevărat că mint.
Ce vă spun eu este o adevărată minciună sau o minciună adevarată?
Daca vă spun că mint, acest lucru este un adevar sau este o minciună?
La această întrebare sunt posibile două răspunsuri:
1. minte - dacă minte, atunci este fals că minte când spune că minte deci nu minte.
2. nu minte - dacă nu minte, când spune că minte, atunci minte.

            "Paradoxul mincinosului a rămas până astazi de nedezlegat, oricâte încercări s-au făcut de la Aristotel până la B. Russell. Acest paradox şi încă vreo câteva altele de acelaşi gen, arată într-un mod izbitor cât de adâncă este confuzia pe care o produce minciuna sau o vicioasă întrebuinţare a gândirii şi a limbajului. Aristotel (De Sophisticis Elenchis, 25; Etica nicomahica, VII, 3; Metafizică IV, 4-5) vede în acest paradox o poziţie sofistică după care totul este adevărat sau totul este fals, iar mincinosul intra în contradicţie cu sine însusi de îndată ce a enunţat poziţia luată. Mincinosul care pretinde că minciuna e adevarată, şi că adevărul e minciună afirmă că totul e sau adevăr sau minciună, făra putinţă de a distinge. Şi Aristotel observă că "acela care afirmă că totul e adevăr dă putere de adevăr si afirmaţiei contrare, de unde reiese că şi afirmaţia sa este neadevărată. Caci afirmaţia contrară nu admite că a sa ar fi adevărată. Iar cel care admite că totul este fals declară că şi afirmaţia sa este falsă" (Metafizică IV, 8), încât după Aristotel, asemenea afirmaţii sunt nule, pentru ca se distrug una pe alta. Mincinosul isi distruge singur afirmatiile.
           Logica matematică modernă a reluat paradoxul mincinosului şi consideră că l-ar fi rezolvat. B. Russell insistă amănunţit asupra paradoxului lui "Epimenide, cretanul care a afirmat că toţi cretanii sunt mincinoşi, şi a întrebat dacă spunând aceasta, a minţit sau nu. Acest paradox apare în forma cea mai simpla atunci cand cineva afirmă : "Eu mint". Daca el minte, este o minciună că el minte, şi în consecinţă el spune adevărul; dar dacă el spune adevarul, el minte, căci face ceea ce spune. Astfel, contradicţia este ineluctabilă. Contradicţia este mentionată de Sfântul Pavel care nu acordă însă nici un interes aspectelor logice ale contradicţiei, el urmărind numai să demonstreze faptul ca păgânii sunt spurcaţi". B. Russell găseşte că pentru rezolvarea paradoxului este necesară o anume ordine de propoziţii generale, propoziţii de ordinul 1, de ordinul 2, care se referă la anumite totalităti, cu un caracter tehnic de strictă specialitate matematică."       
                                                       Pr. Prof. Sebastina Chilea                                                                                          

Şi totuşi, oricât am încerca să înţelegem paradoxul mincinoşilor, într-un mod logic moral, devenim ilogici matematic si invers. Insolubilitate. În definitv, ne supunem metafizicii necesitând logica; logica, un ansamblu de principi şi crezuri create pentru ea şi de ea. Contradictie.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Poveşti vechi în haine noi

         Scăpat din pumnul priveliştilor mute, amurgul se risipea fără de mister şi de solemnitate în tăcerea scrisă cu ţigarete pe jumătate fumate. Rezemată de stâlpul somnoros, surd la orice mişcare, urmărea valurile de sânge cum îi năvăleau în obraji. Zadarnic luptase împotriva gândurilor apăsătoare. Zadarnic băuse.
         'Eu, să o iubesc pe ea...o ea ca şi mine!'
         Precum o lampă ce filează o singură clipă numai într-o odaie albă, minciunile şi făţărnicia ei, îi mânjiseră tot sufletul, toate amintirile, toate bucuriile, lăsând înapoia lor urme de funingine. Clipele de tandreţe se prefăceau în lupte, evitând trânta erotica: un dans cu paşi violenţi, aritmici pe sunet de vioară. Ritmul lasciv al trupurilor alăturate, iscoditoare, duce mereu la curba erotică . Pe când o luptă, oricât de strans ar fi legate corpurile tinere, este până la sfarşit o bătălie, mai crudă, mai sinceră.
         Sufletul proaspăt creionat cu cenuşă plângea în hohote.
         'De ce o iubesc?'
         Ar fi vrut să o urască ! Da! O ura cu întreaga indignare a tot ucis de ea. O ura fiindcă minţea. O ura fiindcă era frumoasă, adorabilă, cu aerul ei de copil exaltat de fluturi şi zăpăcit de soare, şi trupul ei graţios, îngrozitor de feminin... Trupul ei alb, dur şi dulce, cu sânii, pulpele şi şoldurile ei atât de divers rotunjite... O ura pentru că nu putea să o urască... şi cum ar fi putut când avea încă aceleaşi mâini care o dezmierdaseră şi aceeaşi inimă umedă de amintirea sărutărilor ei...
        Tăcere...Tăcere...Tăcere...
Mai avea cateva ore din noapte...Nu ! Avea mai curând siguranţa eşecului. Lipsa de egalitate a energiei, absentele ei prelungite provocau somnolenţă, lene, dorinţă de lenevire; fum de ţigară, lipsă de voinţă. În fond, nu o mai interesa nimic...
Şi continuă să îşi dilate plămânii cu jumătăţi de otravă...

miercuri, 1 decembrie 2010

Decembre

"I could spend my life in this sweet surrender
I could stay lost in this moment forever..."

          Plouă. Eşti gri. Vocea-ţi disecă ultimele gânduri iar ochii privesc apatic. Îmi chinui auzul cu vorbe de plumb, nesatisfăcut de ploaia ce-mi captează atenţia. Tuşeşti. O adiere slabă de nicotină se pierde în răceala aerului. Inhalez durere, în timp ce tu mă laşi pierdută în braţele tale. Păşeşti în absenţă. Mă cauţi când sunt de fapt a ta. Te simt, te-ating, te gust...plăcere. Momente de slăbiciune îmi invadează trupul...Amor de decembre.
[...] Si plouă.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Brumar

Cu palmele aspre iţi sarutam ochii
Şi nu vroiam.
Plângeam cu vântul,
în toamnă citeam
moarte.
Tu, cântec veşnic trist şi blond de ploaie,
inexpresiv,
Îţi las aminitrea înecata-n păcat,
să-mi curgă verde 
pe-obrazul tăiat
de lacrimi uscate.

joi, 18 noiembrie 2010

World, hold on !

           Paşii marcau indiferenţi pământul fără vlagă iar noaptea atârna greoi în îmbrăţişarea plumbului. Ochii îi priveau searbăd, anost. Învăţase să-şi ascundă toate zbuciumurile sub o mască de surâs exuberant pe care o purta ostentativ. Ceaţa înconjura domol conştiinţa iar raţiunea se pierdea într-o baie de întuneric. Pleoapele se zbăteau leneş pe ochii verzi. Viaţa se derula într-un haos greu de desluşit , cu o rapiditate bolnăvicioasă. Întrebările răsăreau compacte, inevitabil, fără răspuns. Silabele apăreau dureros, încât păreau un oftat înăbuşit. "Opreşte-te, ascultă, simte...Şi mâine va fi la fel, opreşte-te." Dar continuau să meargă. Cu aceeaşi iuţeală, se cufundau în absenţă. Cu o paloare albă, muşchii feţei i se crispară. Paşii se stinseră, mişcarea încetă ca într-o păpuşă cu mecanismul stricat. Avea o arsură de ger în toate încheieturile. Se intunecă. Un morman negru ca o haină de doliu îi acoperi ochii atât de violent, încât o zgudui. Lumea dispăru, ca retezată cu briciul. Singurătatea era cenuşie şi apăsătoare. Formele materiei se topiră în golul nemărginirii, spatiul însuşi se stinse în conştiinţă. Doar cerul se învârtea sub ochii ei ca o chemare neobosită care îndurerează singurătatea. [...] Apoi aşteptarea se subţiă şi timpul parcă începu iar să curgă în linie dreaptă. Silabele răsăreau dureros, încât păreau un oftat înăbuşit. "Opreşte-te, ascultă, simte...Si mâine va fi la fel, opreşte-te". Dar continuau să meargă....

duminică, 7 noiembrie 2010

Prietenia? O glumă proastă !

           Praful învăluia cu a lui durere frunzele căzute pe asfaltul murdar, iar eu citeam moartea în ochii toamnei. O fâlfâire plăpândă în aerul rece îmi respirau ochii, iar prezentul trecut se zbuciuma în tulburarea viitorului transparent. Gândurile se întrebau dacă mai au loc în mintea-mi, iar întrebările mă frământau pe banca de lemn ca într-un scaun de tortură.
[...] şi îmi înşela privirea un fluture...Era noiembrie. Ajunsesem să dezvolt singură întregi teori, explicându-mi cum proastele obiceiuri îmi afectează simţurile, în timp ce drama insectei fusese lichidată în câteva momente. Din fundul străzii se stârnise un vârtej de vânt. Trecu nebuneşte printre ramurile copacilor, revărsându-le frunzele peste capul meu, risipindu-mi şuviţele de păr, şi se pierdu prin uşile blocurilor, cutremurând tăcerea şi înfiorând pustietatea încăperilor. În mâinile îngheţate strângeam nimicul, şi-mi părea durere.
           Conştiinţa singurătaţii râvnea existenţa pură. Golul încă era nemărginit şi sufletul nu-şi găsea calea desăvârşirii. Rătăcii un răstimp parcă şi-ar fi încercat zborul spre o altă lume. Gândurile parcă se reînchegau pe cât rămânea în urma stigmatului vieţii materiale. Încet-încet, sufletul îşi recăpăta limpezimea.
[..] îmi simţeam carnea înfierbântată parcă rupându-se pe sub piele încercând să evadeze. Cu o mişcare necontrolată, m-am ridicat ca şi când m-aş fi trezit dintr-un somn fără vise. Banca de lemn suspină uşurată de povară.

P.S. Just remember, I gave a fuck when no one else cared !

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Sweet little words, made for silence not talk.

           [...] răsunetul paşilor lui era ca o bătaie de inimă a zidurilor uscaţi. Amintiri atât de vechi, încât şi în suflet imaginea lor era acoperită cu surul tremur al aţelor de păianjen. Ochii verzi, mari, cu lumini de taină, se înmuiară într-un val de lacrimi. Glasul i se topi în întunericul camerei ca o şoaptă de iubire. În mintea lui gândurile se zbăteau neputincioase, nimicindu-se unele pe altele într-un ritm haotic. În suflet însă, durerea se risipi în îmbrăţişarea albă a dragostei. Cuvintele năvăliră afară.
           Glasul lui răspândea în atmosfera caldă, o tulburare ca un parfum greu. Ea se silea să o împrăştie, schimbând necontenit subiectul şi tonul convorbirii, iritată că nu reuşeşte şi că trebuie să inspire o ameţeală pe care el o întreţine inconştient. Se ridică grăbită, privirea lui parcă îi atinse o rană deschisă. Mintea îi era înceţoşată de o confuzie obositoare, semne de întrebare fără răspuns, şi toate se roteau în jurul lui. Porni rigidă. Se opri. Cu o mişcare ţeapănă, ca într-un somn hipnotic, aprinse o ţigare. Silabele răsăreau în efortul vorbelor reliefate dureros, cum e trupul slăbit de boală. Apusul zâmbea agonizant prin ferestre. Prin buzele uşor dogorite de sărutarea cu nicotină, mărturisi, cu o calmitate agasantă. Era deja tarziu. Urmă o tăcere deasă , înţepată doar de tic-tacul ceasului. În ochii lui se chinuia o pâlpâire stinsă.
           Ridică mândră capul, apropiindu-şi puţin ploapele grele ca nişte capace de plumb, şi zâmbi prin pulberea de fum cernută în întuneric. Apoi întoarse spatele şi se îndreptă spre uşă. Silueta ei se mai profilă o clipă în deschizătura neagră.
           Lumina gălbuie îi stăruia în ochi, tot mai slabă, mai tulbure. Gândurile i se înşirară ca într-un cerc unde nimic în afară de ea nu mai putea pătrunde. Remuşcări şi păreri de rău încadrau toate frânturile de amintiri, şoptindu-i numele.O oboseală mare îi îngreuna tot corpul. Gândurile i se încurcau iar, din ce în ce mai palide. Simţi cum i se subţia conştiinţa până ce se pierdu în uşurarea agoniei apusului...

marți, 13 iulie 2010

Ploaie în luna lui Marte - Nichita Stănescu

[100 days have made me older
Since the last time that I saw your pretty eyes...]

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te ploua pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zbourul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?...ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

luni, 21 iunie 2010

Memories that fade like photographs

           Porniră singure, în lini frânte, ameţitor, să adune amintirile răzleţe...
"Mişcările sângelui erau vânt pe buzele ei. Mână în mână, răspândeau veselia mirată a unei fetiţe când scoate dintr-un pod cu vechituri, jucăriile unui copil mort. Privind numai, presimţeai fumul de ţigară care domnea la pervazul ferestrei, ca o ceaţă a insomniilor lungi. Îmbătaţi de sărutări lungi, noaptea se risipea precum ploaia caldă de vară. Mirosul copacilor înfloriţi le dădea o moleşală dulce ca o sinucidere în apa caldă, prin tăierea venelor. Atingerile deveneau din ce în ce mai violente, fizionomia feţelor schimbându-se radical, ascunzând surâsuri învăluite în mister. Scârţâitul uşilor şi al podelei şubrede înlocuia pianul din salonul principal, schimbare ce nu a fost sesizată în nici un fel.
Pe bărbia lui se scurgea puţin sânge din buza inferioară, contrastându-se cu ochii lui verzi. Lumina lunii dădea roşului o intensitate ce îţi făcea inima să pulseze mai tare lichidul colorat în vene. Calmul era tulburat de răsuflări reci ce le făceau ochii să tremure. Incolorul se scurgea pe obrajii lor, într-un ritm domol."
           Amintirea îi umplu inima de o fericire dureros de mare. Bucuria era atât de vie în sufletul lui încât se temea să nu-l înece. Un fir înroşit îi străpunse creierul şi arse amintirile dimprejur, lăsând în urmă un gol cenuşiu. Cuprinse în braţe singurătatea ce-i turna fiori de groază în suflet. O lumină moale îi ustura ochii mari, verzi, cu o lucire stranie şi un contur roşu, parcă înecaţi în sânge. Amurgul cernea peste el pulbere de întuneric. Între pleoapele strânse îmbrătişa toată fiinţa ei. Inima lui plângea ca o rană proaspătă, iar în cap i se chinuiau frânturi de gânduri. Se prăbuşi cu faţa la pământ. Izbind podeaua, faţa de ceară mai smulse o străfulgerare de durere, apoi gândurile s-au stins neisprăvite.

luni, 1 martie 2010

Call me sick kid !

           Ce sunt eu? De unde vrei să o mai ştiu şi pe asta? Dacă aş şti...viaţa ar fi prea simplă ca să o mai trăiesc. Acum mă cunosc iar peste câteva momente mă dau peste cap încât nu mai pot ţine pasul cu mine însămi...E ca un teatru unde actorul e nevoit să joace mai multe roluri. E altcineva? Nu, sunt doar eu. Ce sunt eu? O persoană care evită răspunsurile! Vezi ce simplu e? Asta sunt eu o alternanţă între tristeţe, veselie, ură, iubire, plictiseală, nervi şi...somn! Cam asa gândesc. Deja crezi că mă citeşti precum o carte deschisă? Ce gândesc eu? Cred că ajung prea departe cu gândul iar tu nu mă poţi ajunge încă.... Zâmbesc, mă vezi? Nu evident, nu ai ochi pentru aşa ceva. Acum tu ce eşti? Spune-mi de "tu" ca să poţi afla de "eu"...adica de "noi". Nu vorbesc de iubire. Nu o poţi simţi, încă. Dacă simţeai, tăceai şi iubeai. Dar vorbeşti. Îţi dau o şansă. Taci în timp ce eu îţi ofer surâsuri. Le omori dar nu contează. Mai am destule. Taci. Eu adorm. O să te iubesc azi...Mă iubeşti mâine...?