sâmbătă, 3 noiembrie 2012

living means oblivion

           Uitarea.
Obișnuiam să o descriu precum cea mai simplă formă de îngropare a sentimentelor. Un act voluntar, un mecanism ce se declanșează atunci când ești în pericol de a te pierde pe tine, de a te așterne în grotescul vieții; o dematerializare interioară a persoanei, un proces de golire al imundului acumulat ce se repetă până când nu mai rămâne nimic de lăsat în urmă. Omul rămâne absorbit de gândurile sale, până când sufletul ajunge un nud umblat de străinii care-i trec pragul. Golul se umple mai apoi cu alte amintiri, ce vor trăi în tine atâta timp cât vor putea. Nevoia de a renunța la ceea ce te definește îți sculptează de nenumărate ori personalitatea și firea. Tristețea se imprimă adânc, atât de adânc, încât ajunge până la marginile existenței individului.
Dar ea nu se uită niciodată. Nici măcar atunci când uiți să mai simți.

3 comentarii:

  1. Stăteam să mă întreb cum ar fi să uiți cum e să fii trist. dar nu cred că are cine să mă-nvețe...

    RăspundețiȘtergere
  2. caci,tot uitasem cum mai sta treaba cu blogareala :D
    hmmm...nu e ok sa uiti,niciun mecanism nu e ok.
    dar,cateodata,eu zic, ca e mai bine sa uiti,decat sa'ti amintesti si sa doara.

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut!
    Ai un blog interesant. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/
    :) Numai bine!

    RăspundețiȘtergere