miercuri, 18 decembrie 2013

declinul vag al unui suflet

                   Voiam sa-ti spun cat ma doare, cat ma sufoca de fiecare data, cum eu adun in sufletul pavat cu plumb, dureri ascunse, si-n ochii mari imi strang rugina timpului. Dar tu n-ai intelege, tu n-ai stiut vreodata sa cunosti iubirea, caci esti prea sigura, pe drept, de-a mea. Imi sarutai ochii bolnavi de tine cu batai de inima, care-au vazut in viata o mare de oameni si a lor nefericire. Zambeai, pentru ca oricat amar de vreme s-ar mai fi scurs, alaturi de ei, erai mereu tanara, vie, o copila ce nu stie neajunsurile lumii, durerea si panica mortii. Timpul te sfasie, te lasa infirm de ratiune si te urca pe cele mai inalte culmi ale disperarii. Dar eu nu eram un copil ca si tine, caci in jurul meu au murit toate jucariile iar lumina tineretii imi pare acum un doliu alb si surd. Undeva printre infantilitatile si afectele efemere, mi-ai gasit loc si m-ai asezat pe genunchi. Mi-ai facut semn sa nu ma misc si te-ai indepartat spre viata si tumultul soarelui, respirand bucurie dupa fiecare suflare iar pe mine trimitandu-ma inspre delir. Si parca te privesc de-o viata cum te indrepti spre alte lumi si cu alti oameni. Eu am sa te privesc mereu, caci ochii mei imi sunt pe veci bolnavi de tine.


A nimanui nu ai fost cum ai fost a mea, dar eu sunt singura care nu te va avea niciodata pe deplin.

4 comentarii:

  1. daca o vrei pe deplin, de ce nu o ai?

    RăspundețiȘtergere
  2. nu putem avea tot ce ne dorim pentru ca de cele mai multe ori ce ne dorim ne face rau..

    RăspundețiȘtergere