Nu imi mai
pot auzi nici macar propriile ganduri. Pe strazile
din universul meu de plastic doar timpul se mai plimba alene, privind cu sila
spre cei care inca asteapta la semafoare. Parca ar vrea sa le vorbeasca, sa ii
injure sau sa ii impinga de la spate, pentru ca ei nu merita liniste. Deschide
buzele in ecouri surde si strange in piept un aer prizonier, gata sa ii franga
coastele, dar nimeni nu il ia in seama. Isi trage pardesiul vremii peste umeri,
inspira vocea-i la loc in corzile vocale
si isi continua drumul prin lumea mea de vise stinse, asteptand pe altcineva in care
sa se mai rataceasca la rastimpuri. Nu mai ramane nimic de spus cand nimeni nu
asculta. Si oare cati dintre voi mi-ati meritat cuvintele? Am scris o mie de
povesti despre fiecare si v-am legat in pielea-mi de sub tample, crezand
orbeste intr-o calatorie fara nicio destinatie. Mi-am odihnit fruntea si
bratele in paturi cu necunoscuti si v-am purtat in ochi pana noaptea tarziu
cand ploapele imi adormeau in perne pline de fulgi si stele tatuate de
parfumuri straine. Am purtat razboaie si mi-am daramat propriile ziduri, lasand
in urma ruine care acum nu mai au ce proteja. Doar cerul ma mai tine minte, de
cand zburam in noptile tarzii de vara si obosita, ma prabuseam pe cate-o stea
din pulbere de foc si dinamita. Voi toti m-ati asezat pe rafturi in strafundul
mintii, in biblioteci cu usi la care nu mai bate nimeni, nici macar timpul care
se plimba neobosit prin fata mea si-mi lasa urme doar pe chip. Imi bate inima si cate o palma pe umerii goi, lipsiti de bronz sau mai stiu eu ce ingeri
pazitori, si aud voci spunandu-mi ca ma iubesc, cand eu iubesc doar ce nu trebuie. Eu iubesc
multe, cu toate ca pe ei i-am iubit mai mult decat orice.
Ce rost isi
au cuvintele pe care nimeni nu le mai iubeste? Dar oamenii pe care nimeni nu ii
mai citeste?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu