Noduri şi semne

           Aşa cum trăiesc în primăvară, am ajuns să îmi cunosc şi toamna, într-o lungă revărsare şi plutire de frunze, gânduri şi sânge. Toamna...cu zdrenţe de rugină a teilor şi neputinţe transparente. Momente fade, fără contur şi fără pondere, clădite din abur pe dispreţ cu adâncul mort, dispreţ faţă de sine. O ură intimă, proaspătă, ce mă respira posesiv; mintea-mi alunecă-n genunchi şi se târăşte îngrozită şi servilă. Şi surdă. O ură fără gând, fără vorbe şi fără scop. Pură. Ochii-n friguri aprinşi în zâmbet alb, dau o învăluire stinsă, demodată şi oarbă caleidoscopului de simţuri. Încrederea moare, bucuria cuvintelor având o paloare albă ca de malarie, nevoia spontană aşteptând să devină un efort deliberat. Albastrul mă cuprinde în îmbrăţişarea-i cutremurătoare, sfioasă. Drama rămâne suprimată succint şi stângaci în rânduri seci... Şi noaptea cade vast melancolică, vid profundă pe acelaşi pământ inutil.