miercuri, 8 august 2012

frenezie

                   Obişnuiam să simt viaţa, muşcând din ea cu colţii gurii, barbar, total, lăsându-mă pradă unor fiori fierbinţi, unei voluptăţi în continuă creştere. Carnea se desprindea de piele iar venele arse fumegau puternic, profunzimea senzaţiilor amplificându-se treptat, până la marea împlinire a trupului. Simţurile se desfătau lacom, sălbatic, rigiditatea muşchilor fiind uitată atonic, cu mai multă spaimă decât bucurie. Dorinţa mi-ardea tot aerul din pieptul de sub sânii goi, provocând suspine, un oftat secat şi dureri abstracte, creierul suferind leziuni permanente. Terminaţiile nervoase erau surescitate iar ochii se împingeau înăuntrul capului, bolnavi şi înrădăcinaţi adânc. Suferinţele cronice erau pe cale să se stingă brusc, scăldându-mi leşul în ape purpurii de plăcerile lumeşti.
                   Vertebrele coloanei se aliniau uniform în poziţie verticală, pe când sufletul plângea copilăreşte, umblând slugarinc pe genunchi. O bucată de carne roşie cu dureri topite în ea, un amestec de narcotice şi sânge, adăposteau vidul albastru al neîmplinirii. Tăcere. Prezentul era neverosimil iar gustul lumii dispăruse subit. Viaţa întreagă se scursese violent din trupul sleit de puteri şi voinţă...
Poate avea un motiv. Poate nu mai avea loc înauntru-mi.

Un comentariu: