Undeva pe drum, mi-am depăşit anii, ca să-i găsesc tot înaintea-mi, mai mari, mai grei, cu graba lor firească. Departe mi-am dus gândurile sau ele m-au dus pe mine, pierzând odată cu vremea, scopul vieţii şi sensul lucrurilor. Mă-ntreb mereu când am să mă trezesc. Din somn, din visare, din contemplarea unei existenţe perfecte, imaginare. Acum afară plouă iar eu simt cum sunt bolnavă de realitate. Râvnesc tăcut un suflet proaspăt, o fericire incomensurabilă şi mă îndrept agnostic, cu paşi constanţi spre lume. Dar ea aleargă în mine.
Unde se duce?
Foarte frumoasă ultima parte cu lumea care aleargă...oare unde?
RăspundețiȘtergere:| n-am cuvinte..
RăspundețiȘtergere